În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei); Ap. 2 Corinteni: 6, 16-18; 7,1; Ev. Matei 15, 21-28; glas 8, voscr 11, în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta şi Dumnezeiasca Biserică ne invită să învăţăm a prelua exemplul vieții plină de smerenie şi de înţelepciune a femeii canaanence care, asumându-și suferința fiicei sale posedate de diavol, se ruga cu adâncă smerenie și nădejde Fiului lui Dumnezeu, mărturisind, totodată, dumnezeirea Sa tămăduitoare. De această dată, Sf. Ev. Matei ne relatează în capitolul al 15-lea al Evangheliei sale faptul că Iisus Hristos, înconjurat de Sfinții Apostoli, se afla în ţinutul Tirului și ale Sidonului, două porturi feniciene situate pe țărmul de Est al Mării Mediterane, locuite de păgânii care se închinau idolilor Baal și Astarta, iar, odată ajuns în afara hotarelor Țării Sfinte, Domnul Iisus transmite apostolilor care erau educați în spiritul Legii vechi mozaice un mesaj misionar și anume, faptul că Evangelia are o valoare universală, iar venirea Sa în lume, ca Fiul al Lui Dumnezeu, nu era asociată geografic ţinutului Palestinei și valabilă doar pentru cei ce-și revendicau originea ca popor născut din Patriarhul Avraam, mai ales că textul scripturistic ne relatează în repetate rânduri întâlnirea dintre Hristos Domnul cu oamenii de alte credințe, decât cea mozaică, pentru a le da puterea credinței adevărate și pe care îi arată ca exemple de urmat pentru cei care, deși făceau parte din poporul ales, pierdeau din vedere esențialul Legii și valoarea spiritului ei, limitaţi la cadrul recunoscut al literei și al împlinirii formale a preceptelor Vechiului Testament. Pentru că, Atotputernicul Dumnezeu ne arată că la venirea în lume a Fiului Său, Domnul Iisus va chema, nu doar pe fiii lui Israel, ci, pe toţi cei cu credinţă, care vor veni în împărăția cerurilor!
«Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol»!
Aşadar, în Duminica a 17-a după Rusalii, textul Evanghelic este revelator, când ne spune: «În vremea aceea a venit Iisus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și, iată, o femeie canaaneancă, din acele ținuturi, ieșind striga, zicând: Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. Iisus însă nu i-a răspuns niciun cuvânt; și, apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela» (Matei 15, 21-28), şi ne arată în acest sens, că femeia cananeeancă, deci, mama aceasta, nu negociază, ci cere milă şi îndurare, cere tămăduirea fiicei sale și nu se ferește să o spună că e greu chinuită de un diavol! Prin urmare, Domnul Iisus Hristos pare că privește în altă parte, însă, insistența femeii sensibilizează Apostolii, mai ales că nu în multe rânduri, aceștia intervin, ca un semn că uneori pot media la Dumnezeu, ca să fie făcută câte o minune. Acum par speriați şi uşor surprinşi de faptul că vocea femeii se aude altfel decât a mulțimii, peste mulțime, așa cum și durerea ei era peste durerile celor din jur, când crede că miezul Întâlnirii salvatoare pentru fiica ei este Iisus Hristos, Care, după ce leagă venirea Sa numai de poporul lui Israel – cum credeau toți, pe un soi de exclusivitate mesianică, („nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel”), presupune ceea unii ar considera a fi o discriminare în sensul că : „nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” e o replică mult mai mult decât dură şi pare una ofensator de alungătoare, dar, în cele din urmă, primește un răspuns incredibil, după ce spune: «Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor», iar, Domnul Hristos îi răspunde prin cuvintele: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești!” (Matei 15.28), ceea ce ne face să înțelegem că mama îndurerată voia și credea bine, că s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela, deci, fata era izbăvită de demonul ce o chinuia. Credința femeii ne arată că nu este din neamul lui Israel, deci nu merge la Templul de la Ierusalim şi nu are același ritual și aceeași Carte cu cei care îl așteaptă pe Mesia, deci, nu citează din Scriptură şi nu are o atitudine tocmai evlavioasă, dar, strigătul ei: «Miluiește-mă Doamne, Fiul lui David», ne arată că știe să-L identifice perfect pe Dumnezeu-Omul aflat dinaintea ei. Pericopa acesta vine tocmai după un conflict între Iisus, farisei și cărturari pe seama supra-ritualizării ce-i transformase în fățarnici! Prin urmare, nu atingerea de corpurile celor decedați sau dialogul cu închinătorii la idoli maculează credinţa, ci formalismul și fariseismul, nu praful de pe sandale trebuie scuturat, ci, prin delmitarea de închistarea în prejudecăți, trebuie să ne eliberăm, iar, acesta este motivul principal pentru care Iisus Hristos o spune, nu de puține ori, că noul popor ales, născut din credința în adevăratul Dumnezeu, va cuprinde nu doar pe fiii lui Israel, ci și pe «mulți de la răsărit și de la apus care vor veni și vor sta la masă cu Avraam și cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor, iar, fiii împărăției, mulţi vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară» (Matei 8, 11-12). În esenţă, cu toţi vedem că de data acesta, în ținuturile locuite de păgâni, Hristos este întâmpinat de o femeie cananeancă ce Îl numeşte «Fiul lui David» şi nu este prima dată când Hristos Domnul aude pe cineva numindu-l astfel. Ştim că Bartimeu, orbul, rostește cuvinte asemănătoare, arătând că vedea mai bine esența lucrurilor decât liderii religioși ai lui Israel, pentru care Iisus era doar un Învățător din Nazaret şi la rândul său, femeia canaaneancă, stăpânită de suferința pentru fiica ei care era posedată de diavol și de neputința vindecării acesteia, striga cuvinte de milostivire, arătând că recunoștea în Iisus pe Fiul lui David, adică pe Mesia cel prezis de profeți, singurul capabil să aline suferința oamenilor și să vindece rana mereu deschisă a umanității înstrăinate de Dumnezeu, aşa cum este şi lumea de astăzi! Dar, cuvintele sale pline de speranță erau o mărturisire de credință, pentru că doar Iisus, Fiul lui David, îi putea vindeca fiica posedată de diavol! De altfel, această Pericopă Evanghelică împlinește tripticul Duminicilor care zugrăvesc chipuri de oameni înzestrați cu virtuți profunde, dincolo de statutul, de înfățișarea sau de numele lor și care înțeleg să depună un efort personal suplimentar pentru a putea fi ascultați de către Fiul Lui Dumnezeu și a fi dați astfel ca exemplu de viețuire și de mărturisire a credinței și creștinilor de astăzi, în vederea trăirii autentice a perioadei liturgice a Triodului, care va începe cu Duminica Vameșului și Fariseului, tocmai pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu ne arată că la venirea în lume a Fiului Său, Domnul Iisus va chema, nu doar pe fiii lui Israel, ci, pe toţi cei cu credinţă, care vor veni în împărăția cerurilor!
„O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești”!
Acum, revenind la relatarea textului Evangheliei Duminicii a 17-a după Rusalii, observăm că Iisus, auzind cuvintele rostite de această femeie, întârzie să îi răspundă, dar procedează astfel, nu pentru că în calitate de evreu nu trebuia să Se oprească din drumul Său pentru a vorbi cu un străin care era și păgân, ci, pentru a arăta ucenicilor credința adevărată, mărturisitoare a acestei străine, intensitatea rugăciunii și stăruința ei. Deci, a lăsat-o pe femeie să strige până ce ucenicii au intervenit pentru a cere ei înșiși lui Hristos să Se oprească, spre a răspunde rugăciunii disperate a acesteia, însă, oprindu-Se, Hristos nu răspunde femeii, ci rostește o sentință care concentra în ea mesajul exclusivist al mentalității iudaice și pretenția de superioritate a credinței mozaice: „Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24), iar, făcând această remarcă, Hristos vrea să arate ucenicilor, unde poate conduce înțelegerea unilaterală a preceptelor Legii și trăirea egoistă a darului lui Dumnezeu! De aceea, în continuarea Pericopei Evanghelice! Răspunzând rugăciunii stăruitoare a femeii, Hristos Domnul îi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26), astfel că, atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos de până la acest moment și cuvintele rostite arată cumva, mentalitatea specifică fiilor lui Israel, pretenția de superioritate față de celelalte popoare și modul în care erau evaluați închinătorii la idoli. Tocmai cuvintele adresate femeii de către Mântuitorul par dure, ele arătând şi faptul că acei care nu se închinau adevăratului Dumnezeu, erau considerați de către evrei ca făcând parte din rândul animalelor, al necuvântătoarelor. Acesta este şi motivul pentru care Hristos, prin atitudine și cuvinte, urmând logica preceptelor iudaice, arată o oarecare detașare față de problemele femeii de neam străin care cerea ajutorul unui evreu. Dacă analizăm cu atenţie, până în acest punct al Evangheliei, se poate observa un permanent dialog între mentalitatea iudaică și credința și dorința popoarelor străine de a-L cunoaște pe Dumnezeu, ca o privire între permanenta atenție a Domnului față de cei de alt neam și necesitatea integrării lor, lucru pe care apostolii îl observă și pe care îl vor pune în practică după Rusalii. Motivația prezenței Lui Hristos în tinutul Tirului și al Sidonului este într-un fel, dorința de a arăta apostolilor un exemplu de credință profundă mărturisită de un păgân, universalitatea mesajului Evangheliei și necesitatea recuperării celor înstrăinați de Dumnezeu. Deci, ascultând cuvintele aspre ale Mântuitorului, femeia canaaneancă nu s-a simțit jignită, nu s-a tulburat, ci a acceptat ceea ce a afirmat Hristos, adică, superioritatea credinței evreilor și nedesăvârșita credință a conaționalilor ei, spunând cu sinceritate: «Da, Doamne», iar, prin aceste cuvinte, femeia a arătat că, alături de credință și răbdare, avea și înțelepciune și smerenie. Ea se recunoaște inferioară evreilor care aveau Legea descoperită de Dumnezeu și care, pe drept, se puteau numi fii ai lui Dumnezeu, chemați să cineze în împărăția cerurilor la masă cu patriarhii Vechiului Testament, dar, pregustând din pâinea nemuririi, mama fetei vindecate dorea să fie părtașă și ea la această cină, chiar și în postura celui care se mulțumea cu ceea ce prisosea mesenilor («dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor» (Matei 15, 27). Deci, femeia cananeeancă era conștientă de valoarea Dumnezeului lui Israel, însă, dorea nespus de mult vindecarea fiicei sale și trăirea bucuriei de a fi în comuniune cu Fiul lui David! Cuvintele femeii sunt punctul culminant al unui dialog ce arată permanenta discrepanță între pretenția de superioritate a evreilor căzuți în formalismul Legii, care nu puteau recunoaște în Iisus pe Mesia cel prezis de profeți, și mărturisirile de credință ale păgânilor care vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. De altfel, nu este singura mărturisire de credință venită din partea unui păgân, iar, în final, să reținem din Pericopa Evanghelică ce se va citi în Duminica a 17-a după Rusalii, că mântuirea nu îi este refuzată niciunui om, indiferent de neamul din care provine, câtă vreme îl caută cu credință pe adevăratul Dumnezeu, Cel «Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină» (Timotei I, 2, 4) sau, câtă vreme ne rugăm unii pentru alții, cu credință, nădejde și dragoste, pentru a vedea că Dumnezeu ne arată că la venirea în lume a Fiului Său, Domnul Iisus va chema, nu doar pe fiii lui Israel, ci, pe toţi cei cu credinţă, care vor veni în împărăția cerurilor!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
