Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne arată că fiecare dintre noi, ne putem regăsi în ipostaza lui Petru, când atenția noastră e la Iisus Hristos, dincolo de la furtuna ispitelor care ne înconjoară!

1017

În Duminica a 9-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 3, 9-17; Ev. Matei 14, 22-34 (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii), când se face şi Înainte-prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne aduce în atenţie ceea ce poate şi trebuie să ne sensibilizeze în vremurile noastre, pentru «umblarea» fără frică a minţii noastre pe valurile lumii acesteia, astfel încât «potolirea furtunii» să poată fi realizată numai cu ajutorul Lui Dumnezeu! De fapt, textul Evangheliei acestei Duminici este continuarea celui din Duminica a 8-a după Rusalii, când am văzut minunea înmulțirii pâinilor și peștilor şi când Mântuitorul, nu doar că a îndestulat pe cei veniți să Îl vadă, să Îl asculte și să Îi ceară ajutor, dar, ca un Dumnezeu adevărat, a rămas cu ei până au plecat toți la casele lor, după ce îi silise pe ucenicii ca să urce în corabie și să treacă marea în timpul nopții, așa cum o mai făcuseră de atâtea ori cu corăbiile! Acum, însă, ucenicii au trecut, chiar cu prețul unei furtuni iscate, probabil datorită unui fenomen natural destul de des în acea zonă depresionară în care se află marea, sau mai bine zis, lacul Galileii, pentru că Iisus Domnul, trezit de apostoli, a certat de multe ori marea și aceasta s-a potolit deodată, provocând mirarea şi chiar nedumerirea multor navigator! Deci, acum, ucenicii trebuiau să facă același drum, dar, singuri, oarecum, obligați, cu toate că ispita îndoielii, în ciuda ascultării, nu i-a păsuit, după cum vom vedea în cele ce urmează din relatarea Sf. Ev. Matei, care ne spune: «În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului» (Matei 14, 22-34), iar, în acest fel Dumnezeu ne arată că fiecare dintre noi, ne putem regăsi în ipostaza lui Petru, când atenția noastră e la Iisus Hristos, dincolo de la furtuna ispitelor care ne înconjoară!

El le-a vorbit îndată, zicându-le: ,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”!
Aşadar, Mântuitorul Iisus Hristos îi obligă pe ucenici să pornească pe mare şi în acest fel, îi angajează într-o experiență în care ei nu ar fi dorit să intre. Deci, avem în atenţie un prim lucru deosebit de interesant, fiindcă ne privește în mod direct pe fiecare dintre noi, mai ales că de-a lungul vieții, de atâtea ori trăim o mulțime de încercări aparent haotice şi experimentăm situații care ne înspăimântă, dar, pe care am vrea să le evităm cu oice preţ! Dacă ne simţim singuri și abandonați, Iisus Mântuitorul ne obligă să intrăm în lupta vieții pentru a experimenta ajutorul Său, pentru a crește în credință, pentru a avea mai multă încredere în menirea noastră, mai ales că din Sfânta Scriptură înţelegem că Iisus Hristos, Dumnezeul nostru este întotdeauna la temelia vieții noastre, pentru că El cunoaște încercările şi «pragurile» trăirilor noastre, fiind mereu deasupra lor pentru că le stăpânește întrutotul! La fel ca ucenicii Săi, şi noi trebuie să trecem prin ele, având tot timpul vie în inima noastră încrederea în Atotputernicia Lui. Chiar dacă ucenicii se simt singuri, însă, Mântuitorul este pe munte și se roagă, așa cum o va face ori de câte ori un moment important se apropie, fiind apropiat de ei, în primul rând în rugăciune, în dialogul său cu Părintele Ceresc. Aşadar, la un moment dat, Apostolii Îl văd pe Iisus pășind pe apele învolburate şi simţurile lor le arată că se întâmplă ceva ce depășește capacitatea lor de înțeleger, iar, Sf. Ap Petru, în numele lor, vrea să fie parte a acestei noi realități, cerându-I Mântuitorului ca să poată trece şi el peste valurile mari, cum am dori şi noi să trecem peste valurile acestei lumi! Ca urmare, cele câteva cuvinte pe care Iisus le adresează Apostolilor și mai ales lui Petru sunt esențiale pentru viaţa noastră de astăzi: ,,Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi”! Am văzut foarte bine că venirea Domnului pe mare, din urma lor, la a patra strajă din noapte, adică spre luminarea de ziuă, i-a speriat foarte tare pe cei din corabie, fiindcă ei credeau că văd o fantomă, un duh al nopții, iar, de frică au strigat, mai ales că nu era o vedenie doar a unuia dintre ei, ci a tuturor. Pentru acești simpli pescari, în ciuda trăirii laolaltă cu Domnul Care făcuse atâtea minuni înaintea lor, nu era îndeajuns ca să vadă o siluetă umană venind în urma lor, pentru a pricepe că e Învățătorul, iar, înțelegerea lor în privinţa celor spirituale, deși exista, nu deosebea clar între învățătura biblică de la școala sinagogii și superstițiile de tot felul. De aceea, Domnul nici nu a așteptat prea mult, ci rostind cuvintele „Îndrăzniți, sunt Eu, nu vă temeți”, i-a liniștit, asemenea unor copii de grădiniţă care au coșmaruri noaptea și cărora o șoaptă a mamei le e suficientă ca să se liniștească, pentru că ucenicii au respirat ușurați, iar, Sf. Ev. Matei nu mai precizează, ca în cazul potolirii furtunii, că ei și-ar mai fi pus întrebarea: «Cine este Acesta, că și vânturile și marea ascultă de El?» (Mt. 8, 27), mai ales că prezența minunii devenise familiară, dar, totuși, nu ca un lucru de la sine înțeles. Apoi, liniștirii și risipirii îndoielii, îi urmează un alt gest destul de copilăresc: curiozitatea, iar, Apostolul Petru, cunoscut prin faptul că se manifesta mai cu curaj în prezența Domnului, luând cuvântul înaintea celorlalți, e primul care arată că a trecut peste frica de fantome și, fixându-se probabil pe vederea Domnului mergând pe ape, a încercat cumva forțând uşor lucrurile și zicând: «Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă». Desigur, nu știm dacă era într-adevăr neîncrezător că Însuși Domnul le-a grăit sau doar voia să verifice dacă poate și el să meargă pe apă, dar Hristos i-a răspuns: „Vino!” (Matei 14,28-29). Astfel, Sf. Ap. Petru, ucenicul Său, a ieșit din corabie, a pășit pe suprafața lichidă, a constatat că talpa pășește ca pe uscat, că nu se scufundă și a început să meargă către Domnul Care l-a chemat, totuși în urma unei solicitări ușor neîncrezătoare, folosind cuvântul «dacă», iar, aici este însăşi «cheia» la cele întâmplate în continuare, pentru că Dumnezeu ne arată că fiecare dintre noi, ne putem regăsi în ipostaza lui Petru, când atenția noastră e la Iisus Hristos, dincolo de la furtuna ispitelor care ne înconjoară!

Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: ,,Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”?
Astfel, credința îndoielnică se vede că nu stă prea tare în fața ispitelor și pericolelor, mai ales că Apostolul Petru nu continuă să privească spre Cel ce Se întrevede printre valuri, ci, dimpotrivă, ucenicul se oprește la ceea ce ar fi trebuit să fie parte din decor, anume, faptul că valurile și vântul care acționau după firea lor, creează o stare de adiere în mișcare, netulburând liniştea nopții. Apostolul Petru scapă din vedere, pentru o clipă, faptul că esențială este căutarea către Dumnezeu, iar, nestatornicia credinței lui Petru la cuvintele: ,,Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți”, chiar, ne face să ne întrebăm în mod firesc, după judecata omenească: oare, cum am putea fi îndrăzneți în fața furtunii și a valurilor ce amenință să ne înghită cu totul? Doar știind că Dumnezeu, stăpânul mării și al valurilor, ne este aproape și ne ocrotește! Când Iisus le spune ucenicilor: ,,Eu sunt!”, El rostește de fapt numele lui Dumnezeu revelat lui Moise și Se identifică pe Sine în același timp. Ca urmare, ucenicii înțeleg că Acela Care vine pe ape înaintea lor este Însuși Dumnezeu, de aceea cuvântul liniştitor: ,,Nu vă temeți” are un sens bine conturat! Sf. Ap. Petru pare să priceapă primul cuvintele Mântuitorului și prinde curaj, mai ales că în acel moment Iisus Domnul Dumnezeu îi spune: ,,Vino!”, aşa cum ne spune și nouă de atâtea ori şi ne invită să facem astfel încât orice drum să ne poarte pașii înspre El, ținta tuturor căutărilor noastre în viaţă! Pentru că, atunci când mergem înspre Domnul Iisus, îmbogăţiţi de încrederea în cuvintele Lui, valurile și vânturile vieţii acesteia nu ne mai cuprind, ci rămân la picioarele noastre şi călcăm pe ele ca pe un drum bătut, la fel ca Iisus Domnul! Pentru că întotdeauna, sufletul nostru, precum inima Maicii Domnului, trebuie să celebreze în continuu amintirea lucrurilor mari pe care Dumnezeu le-a făcut și le face în viața noastră, iar, numai atunci, la fel ca Ea, împreună cu Ea, vom călca plini de îndrăzneală, nu doar valurile, ci și capul diavolului cu atâtea furtuni de patimi pe care le aduce în lume, mai ales dacă picioarele noastre se vor afunda vreodată în apele învolburate ale acestei vieți! Să nu ne temem, fiindcă Acela Care are brațele mai puternice decât căderile noastre în frică şi în păcat, ne va întinde mâna și nouă! În concluzie, în ajunul Marelui Praznic al «Adormirii Maicii Domnului», Sfânta Evanghelie ne pune în faţă o minune a Mântuitorului Hristos, dar şi felul în care a aranjat această minune, pentru că, mai întâi, ne spune Evanghelia că a silit pe ucenicii Săi să urce în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării! Cu toate că Hristos nu sileşte niciodată pe nimeni, omul are libertatea să vrea sau să nu vrea, aşa cum are libertatea să creadă sau să nu creadă, să vină sau să nu vină la biserică! Are libertatea să postească, are libertatea să nu postească, deci, omul este liber să trăiască în voia lui, dar omul este liber şi chemat în Biserica lui Hristos ca să se cunune şi să aibă cu soţia lui o relaţie normală, omul este liber să se călugărească, este liber să rămână singur, este liber să se căsătorească, deci, are atâtea libertăţi, că nici nu le mai ştie numărul! Există, însă, un moment de echilibru la Dumnezeu, pentru ca răul să nu biruie Binele şi este necesar ca, din când în când, să producă Dumnezeu echilibru cu Voia Lui cea Sfântă! Dumnezeu ne-a tot aşteptat, de aceea, Hristos vine şi ne spune că anumite lucruri trebuie să le facem siliţi! Dumnezeu este Capul Bisericii, această instituţie care nu are greşeală pentru că înseamnă Dumnezeu, însă, nu putem avea în vedere numai biserica de zid, nu doar preoţii sau episcopii sau patriarhii sau credincioşii, ci toţi la un loc, înţeleşi ca o Creaţie dumnezeiască şi omenească, pentru că Dumnezeu ne arată că fiecare dintre noi, ne putem regăsi în ipostaza lui Petru, când atenția noastră e la Iisus Hristos, dincolo de la furtuna ispitelor care ne înconjoară!
Profesor dr. Vasile GOGONEA

PS: Luni, 15 august 2022, Sfânta Mănăstire Tismana, îşi va sărbători Hramul «Adormirea Maicii Domnului», iar, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către un sobor ales de episcopi, călugări, preoţi şi diaconi condus de către Înaltpreasfinţitul Părinte Acad. dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here