În Duminica a 23-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 4-10; Ev. Luca 8, 26-39 (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită a se citi din Sfânta Evanghelie o minunată pericopă care ne înfăţişează atât învăţătura despre iad şi chinurile iadului, de care şi diavolii se tem şi se cutremură ca unii oameni de pandemie, cât şi puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dorinţa Sa neabătută de a-i elibera pe oameni de puterea duhurilor necurate. Aşadar, aflăm din Parabolă că Domnul Iisus Hristos a fost întâmpinat în ţinutul Gherghesenilor de un demonizat sau îndrăcit care era foarte rău, furios, şi din acest motiv nu mai trăia printre oameni, ci locuia în morminte. Aflăm, totodată, că duhurile care-l stăpâneau pe demonizat se foloseau de vocea lui şi-I ziceau lui Iisus Hristos: «Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?», ceea ce înseamnă că demonii mărturisesc dumnezeirea Mântuitorului, se tem de El, de puterea Lui, ca Judecător drept al lumii, Care, la sfârşitul veacurilor, va judeca şi va pedepsi pe satana şi pe toţi slujitorii lui, mai ales că duhurile necurate considerau «Mai înainte de vreme», adică, mai înainte de Judecata de obşte sau Judecata universală a lumii. De altfel, întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu acest demonizat produce un fel de suferinţă demonilor care-l stăpâneau, datorită contrastului care exista între sfinţenia Mântuitorului şi răutatea duhurilor necurate, lucru care ne ajută să înţelegem că Dumnezeu Fiul Cel Sfânt îi chinuia cu Însăşi prezenţa Sa pe cei ce cândva fuseseră îngeri de lumină, dar care, prin mândrie şi neascultare, au devenit duhuri decăzute, duhuri ale răutăţii. Pentru că văzându-L de departe pe Iisus, demonizatul s-a apropiat de El, iar diavolul, prefăcându-se că Îl roagă să nu-l pedepsească trimiţându-l în adâncurile mării, I-a cerut ca în cazul în care îi va scoate, să-l lase să intre într-o turmă de porci care păştea în locul acela. A ieşit diavolul şi a intrat în turma de porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în mare. Păzitorii porcilor, îngroziţi, au alergat în cetate să spună stăpânilor lor ce s-a întâmplat, până când au venit locuitorii cetăţii şi, constatând paguba şi văzând pe cel care fusese mai înainte îndrăcit şezând paşnic la picioarele lui Iisus, L-au rugat pe Acesta să plece din ţinuturile lor, dovedind, astfel, că ei erau preocupaţi mai mult de comerţul cu porci, decât de vindecarea oamenilor bolnavi, aşa cum sunt şi astăzi mulţi care spun că se îngrijesc de sănătatea oamenilor, dar se gândesc mai mult la comerţul cu vaccinuri contrafăcute şi la câştigul în bani, decât la vindecarea bolnavilor, în cazul nostru paguba pricinuită de înecarea porcilor părându-li-se gadarenilor mai mare decât binefacerea vindecării oamenilor chinuiţi de demoni! În esenţă, întâmplarea relatată de către textul Evangheliei ar putea părea un mic eşec pentru misiunea Domnului Iisus Hristos, Care, în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, este «poftit» pe un ton respingător ca să plece din ţinutul acela, pentru că la fel ca în alte situaţii, printr-o iconomie dumnezeiască sau printr-o «pedagogie» divină, Mântuitorul a îngăduit ca demonii din omul chinuit de ei să intre în turma de porci pentru a adresa o mustrare locuitorilor din cetatea Gadarei, pentru că ei se îngrijeau mai mult de porci decât de oameni. În felul acesta, Mântuitorul Iisus Hristos Îşi confirmă Dumnezeirea, nu numai prin ceea ce spune, dar şi prin ceea ce face, iar lucrarea Mântuitorului Hristos de izbăvire a oamenilor de duhurile necurate continuă şi astăzi în Biserica Sa, în Trupul Său tainic, în primul rând ca o lucrare de vindecare, de eliberare de chinurile bolii şi de trecere de la înstrăinarea de Dumnezeu, de oameni şi de noi înşine, la apropierea de Dumnezeu şi de semeni, la regăsirea noastră ca fiinţe înţelepte şi iubitoare, create după Chipul Persoanelor Preasfintei Treimi, pentru că Dumnezeu îngăduie ca pe o «lecţie de pedagogie» divină locuirea demonilor în trupul şi în sufletul oamenilor care fug de propria lor vocație, de fiinţe şi de creaturi ale Lui!
Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: «Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui»!
Aşadar, în Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii este vorba despre demoni reali care fac parte din lumea în care trăim, dar să luăm aminte ceea ce înseamnă vindecarea de patimile care atrag în noi demonii, acele «umbre» despre care vorbea filosoful grec Platon, în peşterile unde aceşti demoni preferă să locuiască, pentru că noi suntem un fel de slugi care îi încălzim pe demoni cu tot ceea ce avem la îndemână, iar ei vin în oamenii cu o bună părere despre ei înșiși, care nu recunosc nimic mai presus de propriile lor gânduri, care contestă prezența lui Dumnezeu și normalitatea lor creaturală în lumea creată de Dumnezeu, considerându-se, ca şi «dirijorii» pandemiei globale, nişte mici dumnezei ce fug de propria lor vocație de creaturi ale lui Dumnezeu, şi nu vor să asculte de Dumnezeu, ci vor să trăiască după mintea lor nebuloasă, rătăcită de mirajul banilor, într-o răutate conștientă şi dorită, dar care îi nefericește continuu, după cum și unii dintre noi, bieţii de noi, pe cât de mult ne împotrivim lui Dumnezeu, pe cât credem că noi suntem singurii care știm ceea ce trebuie făcut, credem că nu ne trebuie altcineva să ne învețe şi ne acumulăm suferință peste suferință în inima noastră bântuită de frica morţii pandemice! Dar pe cât ne împotrivim rațiunilor şi gândurilor Lui Dumnezeu îndreptate spre noi, pe atât ni se înflăcărează ura, titanismul demonic, mândria, aroganţa şi obrăznicia, cutezanța prostuță, dorința de libertate absolută, dramatică și caraghioasă în același timp, pe atât de mult ne atribuim binele pretins netrecător, dar care e un bine fără Dumnezeu și fără oameni! De multe ori, ne ies în cale demonii ispititori, ademenitori, un fel de patimi care ne asigură că banii sunt…fericirea, cea mai presus de Dumnezeu! Patimile sunt un fel de sete nepotolită care se explică prin faptul că ființa umană, având o bază spirituală, are o tendință spre infinit care se manifestă și în această tendință întoarsă de la autenticul infinit care este de ordin spiritual, spre lume, care dă numai iluzia infinitului! Omul, fără să fie el însuși infinit, nu numai că este capabil, dar este și însetat de infinit și tocmai de aceea este capabil și însetat de Dumnezeu, adevăratul și singurul infinit! Omul nostru real este capabil și însetat de infinit, nu în sensul că ar fi în stare să-l dobândească, să-l absoarbă în ființa lui, ci în sensul că poate și trebuie să se alimenteze spiritual din infinit și la infinit, căutând și putând să trăiască într-o continuă comunicare cu Dumnezeu! Dar omul n-a voit să se mulțumească întotdeauna cu această participare la infinit, ci a voit să devină el însuși centrul infinitului sau a crezut că este un asemenea centru, lăsându-se amăgit de setea după infinit a firii sale! Din această perspectivă, constatăm că demonul acesta din Evanghelie este foarte grăbit și «prieten» declarat, care ne amăgeşte cu faptul că suntem mai importanţi decât alţii, mai frumoşi, mai talentaţi, că viaţa aceasta apăsată de boala păcatului merită să fie salvată cu mii de sacrificii, pentru că suntem «singurul și unicul» exemplu şi exemplar edificator pentru umanitate! Evident, demonii nu își iau liber niciodată şi nu pleacă în vacanță precum creștinii, ci fac muncă de pisălogi care te bat la cap mereu până reușesc să îi accepți sau măcar să le răspunzi şicanelor lor. Seducători până la saturare, demonii au și sex, pot fi și acaparatori, oferă avantaje, mai ales că iadul pare un fel de «salon» de primire, în care experimentezi senzații fierbinţi, pentru că, într-un cuvânt, nu par nici ei și nici iadul o mare calamitate, ci o cameră de primire! Pentru că «eroul» nostru din Evanghelie, oropsitul demonizat vindecat de către Domnul era demonizat de multă vreme, mergea dezbrăcat, nu mai locuia în casă, precum oamenii, ci în morminte, și era ținut în lanțuri și în cătușe, aşa cum sunt şi demonii cei atât de chemați astăzi, peste tot, unde auzi o drăcuitură la trei fraze, un blestem la o moarte pandemică, venit din partea unui om fără căpătâi şi care credem că e nebun! Acest rătăcit cu mintea, în mod fundamental, nu e logic, nu e coerent, nu e liniștit și împăcat cu sine, ci el delirează, se înfricoșează, vede lucruri doar de el văzute, nu se poate controla pentru ceea ce face! De aceea, demonizarea e luarea noastră în posesie de către demoni, de către ființe cu o rațiune folosită într-un scop malefic, un spirit rău care intră în noi și vrea să se lipească de mintea și de inima noastră, iar când începem să ne schimbăm viața, când tindem spre bine, demonii sunt cei care ne parazitează interior, încep să țipe din forul nostru interior, să se foiască în noi, pentru că vor altceva decât am început să dorim noi, cei care până atunci am fost în complicitate cu ei. Pentru că această coabitare şi această viață împreună cu ei, care e demonizarea, ne-a făcut să fim un fel frați cu demonii, iar, ca să ne eliberăm de apăsarea lor, pur şi simplu avem nevoie de medici specialiști în domeniul pandemiei şi în arta imunizării, parabola aceasta ne ajută foarte mult! Aşa cum orice preot poate să slujească Molitvele de exorcizare, dar nu orice preot are și experiență reală în domeniul acestei vindecări duhovnicești, exorcizarea nu este o joacă sau un basm de povestit, ci o slujbă de vindecare interioară a celui demonizat! Desigur, cu aceste înţelesuri ale Evangheliei, ne umplem de speranţă, de încredere în ajutorul lui Dumnezeu şi nu ne temem de demoni, înmulţind iubirea noastră faţă de Hristos şi de semenii noştri! Pentru că suntem cu adevărat liberi de toate ispitele, de toate uneltirile demonice, numai atunci când ne rugăm nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru semenii noştri, când lucrăm în comuniune şi în armonie cu ceilalţi, abia atunci ne facem pe deplin părtaşi iubirii şi lucrării Mântuitorului Iisus Hristos, Cel milostiv, spre Slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Demonizarea este o robie cumplită a sufletului şi a trupului, chiar tragedia vieții noastre prinsă în ghearele lui Antihrist, pentru că adevărata viață este libertatea! Viața autentică este independentă în fața oricărui rău, a oricărui păcat voit sau nevoit, iar dacă într-o robie nu este fericire, cu atât mai mult nu este fericire în robia diavolului, fiindcă el ucide tot ceea ce este bun în noi, aprinde cele mai josnice patimi și ne face să avem oroare față de prezența Bunului şi Atotputernicului Dumnezeu, Cel Care îngăduie ca pe o «lecţie de pedagogie» divină locuirea demonilor în trupul şi în sufletul oamenilor care fug de propria lor vocație de fiinţe şi de creaturi ale Lui!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
