În Duminica a 7-a după Rusalii; Ap. Romani 15, 1-7; Ev. Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum), când avem şi Înainte-prăznuirea Scoatrii Sfintei Cruci (Lăsatul secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne aduce înaintea noastră, spre luare aminte, o nouă minune a vindecării de către Mântuitorul Iisus Hristos a celor doi orbi şi a unui mut din Capernaum, pentru ca noi să înţelegem că de cele mai multe ori, atunci când săvârșea o minune asupra oamenilor, Mântuitorul obișnuia să-i întrebe pe cei suferinzi, dacă ei cred în posibilitatea vindecării și numai după ce răspundeau afirmativ, proceda efectiv la însănătoșirea cuiva, subliniind, prin cuvintele: «fie ție după credința ta!» sau «după credința voastră, fie vouă!», că, de fapt, vindecarea era determinată de credința pe care omul aflat în suferinţă o avea în suflet și pe care și-o mărturisea fără rezerve. Tocmai în acest fel stau lucrurile și cu cei doi orbi vindecați de către Domnul Hristos, în orașul Capernaum, fiindcă aceștia erau convinși că Învățătorul din Nazaret nu era un simplu prooroc, ci Însuși Mesia, Izbăvitorul lumii, pe care Dumnezeu-Tatăl Îl promisese protopărinților Adam și Eva, când i-a izgonit din Grădina Raiului! În acest sens, iată, stau dovadă cuvintele de adresare ce le-au însoțit cererea: «miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!» (Matei 9, 27), ceea ce înseamnă că-L identificau cu descendentul Regelui David, Fiul Tatălui ceresc prin Care Dumnezeu avea să izbăvească lumea de păcat. Cei doi orbi şi cel mut aveau convingerea fermă că Iisus Mântuitorul nu era doar un om ce deținea anumite cunoștințe medicale sau o persoană înzestrată nativ cu o putere extraordinară, ci, faptul că a fost, este şi va fi Însuși Dumnezeu, Doctorul, prin excelență, al trupurilor și al sufletelor noastre. Ştim că nu cu multă vreme în urmă, îl vindecase pe slăbănogul din Capernaum, mai întâi, sufletește, prin iertarea păcatelor, apoi și trupește, prin revigorarea organismului paralizat, ca să ne dea tuturor de înțeles că, de multe ori, o anumită boală trupească poate fi consecința îmbolnăvirii sufletești a omului, din pricina păcatului! Poate că cei doi orbi şi cel mut, vor fi făcut și ei o anumită pocăință, pe care Mântuitorul le-a apreciat-o, dimpreună cu răbdarea în suferință, întrucât și-au purtat crucea vieții fără să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu! Cei trei, conștientizând nenorocirea vieții lor, își doreau din tot sufletul ca să vină Cineva, cândva, să pună capăt suferinței de a nu vedea şi de a nu vorbi, chiar, dacă, desigur, ei vor fi avut parte de mila celor din jur, însă, oricât de mare ar fi fost ajutorul venit din partea oamenilor, acesta nu se putea compara cu redarea luminii ochilor de către Domnul Hristos, pentru că, iată, pe baza credinței lor sincere, ferme, adevărate, precum și a răbdării în suferință, Mântuitorul S-a milostivit de ei și i-a vindecat ca un Dumnezeu şi Doctor al trupurilor și al sufletelor noastre, ce vine întotdeauna ca o Lumină în faţa ochilor noştri sufleteşti!
«Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David»!
Din Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii desprindem o mare învăţătură duhovnicească potrivit căreia Domnul Iisus Hristos în plină cetate a Sa, unde predicase, vindecase și propovăduise în dese rânduri deja, însă, de această dată vindecă doi orbi care cereau miluire şi atingându-se de ochii lor, îi vindecă. Fundamentul vindecării lor este credința, aceea pe care noi nu putem niciodată să o măsurăm, nu doar în raport cu ceilaţi, dar, şi în raport cu noi înşine! Pentru că niciodată darul lui Dumnezeu – așa cum sunt credința, nădejdea ori dragostea, nu constituie o simplă marcare obiectivă în viețile noastre, ci, ea este o asumare, deci subiectivitate, responsabilizare de răspuns la darul primit de la Dumnezeu, mai ales că în cazul de faţă, Domnul le poruncește: ,,Vedeți, nimeni să nu știe”! Dar cum s-ar mai fi putut comporta ca niște orbi unii ce vedeau prima oară? Pare o misiune imposibilă dată de către Iisus Hristos oamenilor, dar, mai presus de toate, ea este o lecție a evidenței. Pentru că aşa vede Mântuitorul credința orbilor, precum mulțimea le vede vindecarea lor. Însă, lucrurile cu adevărat importante nu pot fi ascunse vederii și mai ales vederii lui Dumnezeu! Credința din ei le dă limpezimea prin care primesc Lumina și desigur Evanghelia aceasta nu este așezată întâmplător cu puţin timp înainte de Praznicul «Schimbării la Față» a Domnului. În felul acesta, Biserica insistă să ne învețe că lumina necreată oferă nu doar vederea celor înalte, ci și așezarea ochilor noștri în vedere clară şi limpede! Așezarea minții noastre în «a vedea» pe Dumnezeu mai bine şi mai aproape de inimile noastre! Deci, ieșind de la Hristos, cei doi orbi dau veste cu toate că nici nu trebuia, în fond, să spună prea multe. Acum, ei vedeau, cei care până atunci nu văzuseră, de aceea, aleargă la casa unde adăsta Domnul – cel mai posibil la casa soacrei lui Petru, care, după Tradiție, este foarte aproape de sinagoga din Capernaum –unde era un mut care avea demon, deci, nu avea un defect al suferinţei trupeşti, ci, era un chinuitor cu neputința vorbirii. De aceea, Domnul scoate demonul şi omul vorbește, oamenii minunându-se de acest lucru! Demonul pare, însă, că trece în farisei, cei incapabili să mai simtă poporul și suferința sa, pentru că aceștia analizează și trag cea mai penibilă concluzie posibilă: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni»! Astfel, superficialitatea concluziei și absurditatea ei este dată de faptul că nu recunoșteau în Hristos pe Mesia! Aşa cum sub sub ochii noștri, vedem cum ne sunt orbiți copiii de minciună, cum li se prezintă distorsionat adevărul. Vedem cum un duh necurat face muți pe cei care ar trebui să ia atitudine, dar, nu un duh al neputinței îi face muți, ci, duhul manipulării, al obținerii de foloase financiare de către parveniţi, un duh insesizabil care pare, nu-i așa, făcând parte din ordinea democrației…originale din România! E un paradox când nu poți să nu vezi orbirea și muțenia sistemică în care ne zbatem ceas de ceas, mai ales când fariseii din sistem caută mereu să dea vina pe demon pentru «binele» care supraviețuiește în mijlocul nostru. Cum altfel să interpretezi reducerea bunului simţ la expresia aberantă «Dumnezeu-vinovat» în multele situații de viață și de moarte în care firea umană se manifestă efectiv, prin prostie și răutate şi se opune ordinii logicii lui Dumnezeu, fără de care totul este dat peste cap, când omul nu mai are cap! În multe medii de viaţă se manifestă un soi de opoziție continuă la tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos, ca o invidie care roade substanţa fiinţei la toți aceia care se cred mult mai inteligenți decât Dumnezeu Însuși, aşa cum se întâmplă chiar la unii dintre creştini! În viaţa oamenilor s-a cuibărit un nou fariseism extrem de păcătos, iar, de multe ori vedem câte unul care alungă din bucuria noastră Harul, pentru a insista pe legile omenești. Există un soi de ură prin care unii cred că îl pun la colț pe Dumnezeu-Omul întrupat în mijlocul nostru, Doctorul trupurilor și al sufletelor noastre, Care lucrează în oamenii cu inimă curată, de aceea, El vine întotdeauna ca o Lumină în faţa ochilor noştri sufleteşti!
,,Credeți că pot să fac Eu aceasta”? Zis-au Lui: «Da, Doamne»!
În finalul Evangheliei Duminicii a 7-a după Rusalii avem, însă, un text care ne luminează pe deplin: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 34-35). Cu alte cuvinte, Dumnezeu intră acolo unde este nevoie de El, vindecă acolo unde este chemat și face străveziu cerul umplut cu ură și răutate de noi, cârtitorii şi păcătoşii Lui. Orice ar fi și oricare ar fi reacția noastră de autosuficienţă, Dumnezeu este Dumnezeu din preaplinul Duhului Său şi ţine mereu cât mai aproape de noi Harul Său, care stă la îndemâna noastră! Și nu renunţă, aşa cum facem noi! Pentru că deseori auzim despre Dumnezeu reacții asemeni celei a fariseilor din Evanghelie care spun, aşa cum am subliniar anterior: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni»! Poate că semănpm prea mult cu fariseii aceștia, atunci când socotim superioare orice alte explicații în raport cu explicația Iubirii lui Dumnezeu! Sfântul Apostol Pavel este cel care, intuind aceasta, scrie în textul așezat de lectură în Apostolul Duminicii acesteia: «Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce ste bun, spre zidire. Că și Hristos nu a căutat la plăcerea Sa, ci, precum este scris: «Ocările celor ce Te ocăresc pe Tine au căzut asupra mea», căci toate câte s-au scris mai înainte spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar, Dumnezeul răbdării și al mângâierii să ne dea nouă a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să-L slăvim pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos! În concluzie, nu cu demonii ne ține Hristos uniți unii cu alţii! Cei uniți prin demoni, îi auzim și, culmea, îi ascultăm fără să crâcnim, fără să tăiem din rădăcină minciuna! Desigur, pericopele evanghelice care se citesc în duminici şi sărbători, din faţa Sfântul Altar, sunt ca nişte picături de ploaie pe care acum le aşteptăm atât de mult şi care cad pe pământ pentru a-l face roditor, sunt ca nişte raze de lumină ce încălzesc inimile credincioşilor, ce le ascultă cu credinţă şi cu dragoste, iar, firul roşu, călăuzitor al Sfântul Evanghelii din Duminica a 7-a după Rusalii este dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos faţă de tot omul, mai mult sau mai puţin păcătos, pentru că numai Dumnezeu este Doctorul trupurilor și al sufletelor noastre, şi El lucrează în oamenii cu inimă curată, de aceea, vine întotdeauna ca o Lumină în faţa ochilor noştri sufleteşti!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
