În Duminica a 20-a după Rusalii; Ap. Galateni 1, 11-19; Ev. Luca 7, 11-16 (Învierea fiului văduvei din Nain), în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română este rânduită citirea unui text Evanghelic demn de luat aminte şi cu un profund mesaj creștin care descrie o minune săvârșită de către Mântuitorul Iisus Hristos în ținutul Nainului, unde Domnul înseninează sufletul unei mame îndurerate, o femeie marcată mult în viaţa ei de moarte, pentru că îşi pierduse soţul, iar acum îşi pierde şi fiul şi-l conduce spre mormânt. De aceea, Mântuitorului Hristos I se face milă, desigur, nu de mort, ci de cel viu şi îndurerat de moarte, adică de femeia văduvă, ca o dovadă a faptului că pe toţi ne îndurerează moartea, indiferent când vine ea, iar, pe de altă parte, noi, creştinii, ştim că moartea nu este sfârşitul absolut, că este o trecere spre viaţa veşnică, dar totuşi există durerea în faţa morţii, care, într-un fel, este benefică pentru noi, oamenii, cei care putem învăţa cum să primim moartea, astfel încât să nu intrăm în contradicţie cu mesajul creştin asumat! Desigur, moartea este un eveniment dureros, extrem de dureros, greu de suportat, iar viaţa este minunea extraordinară de care ne bucurăm cu toţii, numai dacă o conştientizăm sau nu, până la capătul ei, în adâncul ei, mai ales că toţi avem un simţ elementar a ceea ce înseamnă viaţa. În toate privinţele, moartea este duşmanul vieţii şi atunci oamenii trăiesc provocarea morţii cu foarte multă durere, cu foarte multă răzvrătire, mai ales atunci când este vorba despre cei apropiaţi, pentru că în Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii descoperim o Pedagogie Dumnezeiască foarte greu de înţeles cu mintea noastră omenească! Unii ne întrebăm, oare, cum să lase Dumnezeu, Care ar putea să-l ferească pe om şi omenirea întreagă de rău, să se înfăptuiască răul imaginat prin moarte? Poate că e greu de înţeles şi de acceptat Pedagogia Dumnezeiască ce poate fi desluşită numai dacă deschidem sau prelungim existenţa noastră până dincolo de limitele acestei vieţi, deoarece miza cea mai importantă, din perspectiva Lui Dumnezeu, este veşnicia şi nu viaţa aceasta pământească, trecătoare şi plină de păcate, care nu poate fi văzută şi trăită în perspectiva veşniciei. Şi atunci, dacă cineva suferă, dacă cineva trece prin boli, prin frisoanele morţii pandemice, dacă cineva suferă de marginalizare socială şi de sărăcie, în erminia şi în înţelegerea noastră creştinească şi a Mântuitorului Hristos, a Părinţilor Bisericii, toate se pot dovedi căi foarte eficiente de sensibilizare şi de subţiere a minţii şi a simţirii, pentru perceperea vieţii veşnice în Împărăţia Cerurilor, pentru că numai Dumnezeu are Pedagogia Sa Dumnezeiască, prin care poate să-l ferească pe om de moarte şi să apere omenirea întreagă de tot ceea ce însemnă răul imaginat prin moarte!
Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge”!
Aşadar, în Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii, aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos anulează sau amână moartea pentru acel tânăr care era condus spre mormânt şi îi face, ca să spunem astfel, un bine mamei, pentru că îl redă vieţii pe fiul care murise, iar cei de faţă, normal, se înfricoşează de acest eveniment! Poate că mulţi dintre cei morţi au auzit glasul Fiului Lui Dumnezeu şi s-au sculat la viaţă, iar unul dintre aceştia ne este înfăţişat în Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii, pentru că ni se spune că în vremea aceea Iisus «S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime, iar, când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată, scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea, pentru că abia ajunsese la porţile cetăţii, când a întâlnit alaiul de îngropare care ieşea din cetate», iar Dătătorul de viaţă s-a întâlnit cu moartea. Cel mort era un băiat, cum vedem din cuvântul lui Hristos, care i-a spus: „Tinere”, precum şi din faptul că l-a dat mamei lui după ce l-a adus înapoi la viaţă. Mama trebuie să fi fost dintr-o familie bogată şi nobilă, de vreme ce împreună cu ea venea un alai atât de mare. Aşadar: «Şi văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: ,,Nu plânge!”». Desigur că alaiul venea după această mamă îndurerată, nu numai pentru că ea făcea parte dintr-o familie de vază, ci şi pentru că lovitura primită era deosebit de grea, deoarece femeia îşi pierduse singurul fiu. Deci, durerea tuturor celor de faţă trebuie să fi fost mare, iar jalea generală sporea lacrimile şi deznădejdea nefericitei mame. Cu toate că toţi aşteptăm ca durerea să ne fie împărtăşită de cei din jur, când moartea ne smulge pe cineva drag, părtăşia celorlalţi la durerea noastră nu ne împuţinează cu nimic suferinţa, iar pe cei adunaţi împrejurul unui trup mort îi încearcă un simţământ ascuns, nedat pe faţă, care este ruşinea. Oamenii nu numai că se tem de moarte, dar le e şi ruşine de ea, care este o dovadă, chiar mai puternică decât frica, a faptului că moartea e urmarea păcatului. Ruşinea de moarte dovedeşte obârşia şi destinul nostru de nemurire şi cât de puternic poate să fie acest simţământ, când simţim că vasul nostru pământesc se sfărâmă, pentru că vedem cât de slab e acest vas, cât şi pentru că ne dăm seama de nebuneasca deşertăciune cu care l-am umplut toată viaţa, deşertăciune a cărei mireasmă, după ce murim, se va răspândi din el, nu numai peste pământ, ci şi spre cer. Căci esenţa sufletului răspândeşte în trup şi suflet, fie mireasmă, fie duhoare, după felul în care suntem şi noi, şi după felul lucrurilor cu care ne-am umplut viaţa, cu mireasma cerului sau cu duhoarea păcatului! «Şi văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor» (Matei 9, 36), iar, câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute! Dacă L-ar avea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi, nici rătăciţi, pentru că unii Îl văd, unii caută să-L vadă, alţii însă sunt orbi faţă de El şi îşi bat joc de cei care Îl caută, iar în vremuri grele şi disperate, aşa cum este frica de moartea pandemică, oamenii se rătăcesc şi o iau care încotro, fiecare fiindu-şi propriul său păstor fără busolă, pentru că numai Dumnezeu, Care are Pedagogia Sa Dumnezeiască, poate să-l ferească pe om de moarte şi să apere omenirea întreagă de tot ceea ce însemnă răul imaginat prin moarte!
Şi a zis: ,,Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui!
Trebuie să conştientizăm faptul că, la vremea respectivă, contemporanii au înţeles că Mântuitorul Hristos era un Prooroc mare, că Dumnezeu i-a cercetat pe oameni şi că Evanghelia se răspândeşte în toată lumea, dar totuşi, Mântuitorul Hristos era la începutul activităţii Sale de propovăduire, iar oamenii uită uşor acest eveniment, deşi se răspândise vestea despre El, pentru că puţin mai târziu Îl răstignesc pe acest Om, care înviase morţii şi e o dovadă că noi, oamenii, suntem atât de amnezici şi de indiferenţi în faţa unui fapt atât de important, iar în vremea noastră, atât de plină de farisei şi de păcătoşi, poate că unii ne întrebăm, oare, cum au putut, atunci, nişte oameni care ştiau că Hristos înviase morţi să-L omoare prin răstignire? Dar, pentru a ne fi mai ușor de înțeles mesajul pe care Evanghelia vrea să ni-l transmită, să ne gândim la două aspecte esenţiale şi edificatoare: mai întâi, la convoiul morții, cu lacrimi, durere, tristețe, deznădejde, când ni se prezintă o mamă care își conducea spre drumul cimitirului pe singurul copil și ea era văduvă, precum şi mulţimea de oameni care o însoțeau încercând parcă să-i împărtășească durerea, pentru că nimeni și nimic nu a mai putut să facă pentru ea, poate doar o simplă compasiune. Iar dacă ar fi să ne întrebăm cine este sau ce este copilul în viața fiecărei familii, în puține cuvinte, am putea spune că este cea mai de preț comoară, darul cel mai de preţ primit de la Dumnezeu, sprijinul și speranța pentru părinți, iar mama îndurerată îl ducea pe fiul său ca să-l îngroape și odată cu el să îngroape şi nădejdea bătrâneților sale! Cel de-al doilea aspect e un tablou relevant al convoiului vieții în care apare Icoana vie şi proniatoare a Domnului Iisus Hristos, de aceea spunem că apare viaţa care învinge moartea, pentru că Iisus este viața, iar când se întâlnește cu femeia văduvă care era tristă și deznădăjduită, Iisus îi spune: ,,nu mai plânge”, cu toate că noi, ca oameni limitaţi în puteri şi în înţelegere, ne întrebăm în privinţa posibilităţilor de a linişti o mamaă disperată în asemenea condiţii grele! Însă vedem că ceea ce omul nu a putut face, poate să facă Dumnezeu, pentru că Iisus Hristos doar Se atinge de coșciug și intră în dialog cu mortul, zicând: ,,Tinere, ție-ți zic scoală-te!”, după cum, iar, am putea să ne întrebăm, cum se poate intra în dialog cu un mort? E o dovadă certă că Iisus Domnul vorbește cu sufletul tânărului, deci acum se petrece minunea, pentru că: «cel care fusese mort s-a sculat și a început să vorbească», din care putem deduce că Iisus Hristos este stăpân atât asupra vieții, cât și asupra morții, deci ne dovedește că există nemurire! Aceste minuni se propovăduiesc de către Sfânta Biserică de aproape 2000 de ani şi sunt mărturii clare că Iisus este Dumnezeu, nu om învăţat, aşa cum spun necredincioşii, pentru că El a săvârşit toate aceste minuni în mijlocul poporului care-L înconjura şi aceste adevăruri nu au putut fi contestate niciodată. Datoria noastră este de a cădea în genunchi în faţa Mântuitorului şi de a ne închina acestui Om care este Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru şi Împăratul creştinilor! În concluzie, aceste minuni ale învierii n-au fost simple închipuiri, aşa cum zic mulţi necredincioşi, căci Evanghelia spune clar că tânărul a început să vorbească, iar din tradiţie reiese că el a trăit mult şi a propovăduit minunea ce s-a făcut cu el, mai ales că Sfânta Evanghelie menţionează că Dumnezeu, care numai cu cuvântul Atotputerniciei Sale săvârşea astfel de minuni, i-a zis tânărului: ,,Tinere, scoală-te!”, iar dacă unii prooroci şi chiar dintre apostoli săvârşeau minuni, ei nu porunceau morţii, ci se aşezau în genunchi, se rugau şi chemau în ajutor pe Dumnezeu pe care-L recunoşteau ca autor al minunilor, în timp ce Mântuitorul Iisus Hristos vedem că nu se roagă, ci porunceşte, deci puterea de a ridica morţii din mormintele lor nu aparţine decât Lui Dumnezeu, care are Pedagogia Sa Dumnezeiască, prin care poate să-l ferească pe om de moarte şi să apere omenirea întreagă de tot ceea ce însemnă răul imaginat prin moarte!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
