În Duminica a 8-a după Rusalii; Ap. 1 Corinteni 1, 10-17; Ev. Matei 14, 14-22 (Înmulţirea pâinilor), după ce vom fi sărbătorit «Schimbarea la Faţă a Domnului», la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie oficiată în Biserica Ortodoxă Română, Sfânta Evanghelie ne aduce în strălucirea ochilor inimii şi ai minţii noastre Lumina cea necreată, pentru că Îl vedem pe Mântuitorul nostru săvârșind minunea înmulțirii celor cinci pâini și a doi pești, prin care a potolit foamea mulțimilor flămânde, într-un loc pustiu, iar, după ce au mâncat și s-au săturat cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, au mai rămas, spre uimirea tuturor, douăsprezece coșuri cu firimituri (Mt. 14, 17-21). Acest lucru înseamnă că această minune a fost o prevestire și o pregătire a ucenicilor pentru darul cel negrăit al «Pâinii Care S-a pogorât din cer» (In. 6, 58), dar, pe care Domnul îl va face tuturor la «Cina cea de Taină», fiindcă acest dar dumnezeiesc este Sfânta Euharistie prin care Hristos Domnul, unindu-Se cu noi, ne hrănește și ne desăvârșește viața cea nouă începută la Sfântul Botez. Pe de altă parte, avem spre luare aminte îndemnul Domnului: ,,Daţi-le voi să mănânce!”, care au au fost rostite cu prilejul înmulţirii pâinilor în pustie, eveniment relatat de către Sfântul Evanghelist Matei (14, 14-22), fiind o minune amintită în fiecare an în Duminica a 8-a după Rusalii. Este un îndemn pe care îl socotim cel mai apropiat de realităţile cotidiene, acela al datoriei creştine de a hrăni spiritual şi material pe toţi cei înfometaţi cu sufletul şi cu trupul, dar, care aşteaptă cu înfrigurare un ajutor! Poate nu ştiau oamenii, atunci când Hristos a înmulţit pâinile şi peştii, că această înmulţire avea să fie cu mult mai importantă în sufletele oamenilor din toate timpurile şi din atâta dragoste pentru frumuseţea Cuvântului lui Dumnezeu, oamenilor nu le mai era foame. Acest lucru înseamnă că le era de ajuns Cuvântul lui Dumnezeu şi înseamnă că se împlinea Cuvântul acela pe care-l zisese: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu!”, ca un adevăr care ne îndreptăţeşte să apreciem că această Sfântă Duminică are în atenţie o Evanghelie deosebită, în care dragostea lui Dumnezeu se exprimă din nou prin intermediul unei minuni care ne spune că Mântuitorul s-a retras o vreme în pustietate, deoarece și-a dorit să mediteze în singurătatea-I dumnezeiască. De îngrijorare, Apostolii vor fi cei care-I vor vorbi Învățătorului despre mulţimea înfometată, iar, ca atare, vor veni la El și-I vor cere să dea drumul mulțimilor spre a-și cumpăra de mâncare, pentru a mai găsi vreun loc de unde să poată fi achiziționate cele necesare stâmpărării foamei. Or, acest lucru ar fi însemnat condamnarea lor la un fapt pentru care nu erau pregătiți şi care le-ar fi afectat moralul și le-ar fi scăzut entuziasmul, de aceea, Apostolii vin în fața Domnului, cerând slobozirea celor ce aşteptau flămânzi, însă, planurile lor nu vor corespunde cu cele ale Domnului Care le spune: „N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce”! Dar, în speranța că vor reuși să-L determine ca să-Și schimbe părerea, Apostolii Îi vor răspunde justificativ Domnului: «Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti». În acea clipă, Domul va lua răspunsul lor ca pe o provocare: „Aduceţi-Mi-le aici”, le va spune Mântuitorul, şi apoi va binecuvânta toate cele ce-I erau puse înainte și va sătura mulțimea, ba, mai mult, vor rămâne și douăsprezece coșuri de firimituri de pe urma ospățului, tocmai, pentru ca noi să înţelegem că Dumnezeu a rânduit această zi ca fiind schimbătoare a sufletului nostru şi a gândirii noastre, pentru ca oamenii să se hrănească din dulceaţa cuvintelor Lui Hristos!
„Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”!
Aşadar, în această Duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului, minunea care a uimit lumea din toate timpurile, deoarece era după tăierea de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neîndurătorul propovăduitor al pocăinţei şi Înaintemergătorul Domnului Hristos, iar, după ce ucenicii au mers ca să vestească lui Iisus moartea lui Ioan, întristat fiind, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla şi a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţime, pentru că de prin oraşe şi sate s-au adunat mulţimi de oameni şi au venit la El cu dorinţa de a-L asculta şi totodată, de a le vindeca bolnavii de suferinţele lor, mulţi dintre ei veneau de departe, cu greutate pe drumuri de loc pustiu, căutând mila lui Hristos. De atâtea ori a mărturisit Iisus mila Sa pentru mulţimea necăjită, flămândă şi însetată de dreptate, de mângâiere, de cuvântul şi mila Lui. În acel moment se făcu seară şi lumea cea multă era obosită şi flămândă trupeşte, iar, cetăţile lor şi satele erau departe şi mâncare nu aveau, dar, aveau, în schimb, hrană sufletească din belşug şi foamea de această hrană îi ţineau lângă Hristos până la ceasul acela târziu, de seară, în pustie. În aceste condiţii, au venit la Iisus Apostolii, ucenicii Săi, spunând: «Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; slobozeşte mulţimea ca să se ducă prin sate să cumpere de mâncare», dar, Iisus le-a zis: „Nu trebuie să meargă, daţi-le voi să mănânce” (Mat. 14, 17), şi cu înţeles dumnezeiesc a spus Mântuitorul aceste cuvinte despre aceşti oameni deoarece, săturând mulţimea dumnezeieşte, avea s-o sature, îndată, şi trupeşte şi nu trebuia să sufere de foame cei care căutau hrană sufletească. Aceasta înseamnă că oamenii aceia şi toţi cei dornici de hrana sufletească nu trebuie să se îndepărteze de Hristos, ci, trebuie să rămână lângă El, să-I rămână credincioşi şi ascultători Lui, să fie El al lor şi ei ai Lui. Deci, avea să însemne nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulţimii în ceasul acela, dar, şi la faptul că ei trebuie să poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, să-i îndestuleze pe oameni cu învăţătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare, să aducă lumii hrana cea din cuvântul lui Hristos şi al Evangheliei, nu numai acelora care erau atunci de faţă şi nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci, celor mulţi din lumea largă aveau să le ducă ucenicii hrană şi apă vie prin cuvântul Evangheliei lui Hristos. Că mulţimea aceea era flămândă şi nu avea ce să mănânce, iar satele erau departe, cu atât mai bine pentru înţelesul şi folosul împrejurării. A fost binevenit şi fericit acest prilej de hrană în pustie, pentru ca Iisus să înveţe mulţimea cum îi hrăneşte Dumnezeu pe oameni, cum ştie şi poate El să-i hrănească pe cei care îl ascultă şi cred în iubirea şi în mila Lui. Astfel, avem versetul Evangheliei cu fragmentul: «Căutând la cer a binecuvântat», în care se cuprinde o faptă dintre cele mai minunate şi o învăţătură, pentru noi, dintre cele mai întemeiate, pentru că Domnul Iisus Hristos, luând cele cinci pâini şi cei doi peşti, a privit, nu la sate sau la cetăţi, ce nu erau acolo, nici la pământul pustiu, ci la cer, le-a binecuvântat şi frângându-le, a îndestulat de hrană şi de mila Lui o mulţime de oameni, pentru că Dumnezeu a rânduit această zi ca fiind schimbătoare a sufletului nostru şi a gândirii noastre, pentru ca oamenii să se hrănească din dulceaţa cuvintelor Lui Hristos!
„Nu trebuie să meargă, daţi-le voi să mănânce”! (Mat. 14, 17)
Vorbim despre o hrană binecuvântată şi primită ca din cer, iar, cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită şi mulţimea de bolnavi vindecaţi, toată mulţimea a fost îndestulată! Sănătatea şi hrana, deci, viaţa şi învăţătura cea mare, ca un câştig sufletesc şi trupesc, pentru că şi minunea vindecărilor şi minunea pâinilor îndestulau şi foloseau şi trupeşte şi sufleteşte mulţimii aceleia de care Îi era milă lui Iisus Hristos, Care îi miluia pe oameni şi trupeşte şi sufleteşte! În concluzie, vedem că Îi era milă de bolnavi şi îi vindeca, Îi era milă de flămânzi şi îi sătura, voia şi le făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul, ca să înveţe oamenii din aceasta a cunoaşte mila şi dăruirea lui Dumnezeu şi firea şi nevoia omenească. Ştim că omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu aşa o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum El armonios a alcătuit-o prin actul Creaţiei! Oare, cine ar putea spune că Hristos ne-a învăţat să urâm trupul, când a vindecat şi a hrănit atâţia oameni bolnavi şi a hrănit atâţia oameni flămânzi, a uşurat pe cei întristaţi şi împovăraţi? Oare, cine a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr ca Iisus Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru, pentru oameni? Iisus Hristos Dumnezeu a făcut şi face ceea ce n-a făcut nimeni, pentru că nu doar le vorbeşte despre suferinţă, ci le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o cale nouă de nădejde şi de mântuire. Mila pe care o arată Domnul Iisus poporului este o milă adâncită în suferinţele lui, căci, ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt şi cald ca o lacrimă a nemărginirii? Înseamnă transpunerea noastră în durerea semenului nostru şi voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina! Nici o altă religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei şi a milei, aşa cum o are creştinismul! Din această dragoste şi milă au crescut, ca o roadă plină de belşug şi binecuvântare, nenumărate instituţii de binefacere: spitale, azile, cămine pentru bolnavi şi bătrâni, asociaţii filantropice care au alinat suferinţele omului, i-au liniştit foamea şi i-au acoperit goliciunea trupului şi a sufletului! În acest fel, putem înţelege motivele pentru care o mulţime de oameni s-au lepădat de lume şi de plăcerile ei şi au făcut din toată viaţa lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui! Deci, ceea ce trebuie să reţinem în mod special, din Pericopa Evanghelică a Duminicii a 8-a după Rusalii este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupeşte mulţimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci, El a hrănit, mai ales, sufleteşte aceste mulţimi. Şi le-a hrănit în aşa fel, încât aceste mulţimi au uitat pur şi simplu de nevoia hranei trupeşti, iar, acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem în a ne câştiga cinstit cele necesare existenţei noastre trupeşti, ba, dimpotrivă, întăreşte aceasta, pentru că există o realitate pe lângă care, se pare că adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume, că şi sufletul nostru trebuie hrănit şi nu oricum, şi, chiar dacă există pentru oricine o foame a trupului, mult mai important este faptul că există şi o sete a sufletului, iar, Dumnezeu a rânduit această zi ca fiind schimbătoare a sufletului nostru şi a gândirii noastre, pentru ca oamenii să se hrănească din dulceaţa cuvintelor Lui Hristos!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
PS Mâine, sâmbătă, 6 august 2022, Sfânta Mănăstire Lainici, îşi va sărbători Hramul «Schimbarea la Faţă a Domnului», iar, Sfânta Liturghie va fi oficiată de către un sobor ales de episcopi, călugări, preoţi şi diaconi condus de către Înaltpreasfinţitul Părinte Acad. dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, împreună cu episcopii Sinodului Mitropolitan
