Călătorie în pustiu

291

Într-o zi splendidă de toamnă târzie am avut prilejul să fiu un călător singuratic peste meleagurile natale, care, cu ani în urmă, erau pline de veselie şi, la tot pasul, întâlneai oamenii locului cu animalele lor la păşunat. Unii-şi păzeau bovinele, alţii ovinele şi din când în când se adunau laolaltă, în jurul unui foc, povestindu-şi întâmplări şi fapte din viaţa proprie, sau a altor semeni. Şi, doamne, ce bine mai era, că dacă te aflai un simplu trecător pe acele meleaguri, te simţeai încurajat să-ţi continui paşii spre direcţia de dinainte stabilită.
Acele timpuri s-au pierdut în negura vremii, ce s-a aşternut peste acele meleaguri. Această stare de lucruri m-a determinat să fiu stăpânit de melancolie, punându-mi, de unul singur, diverse întrebări, cărora tot eu le ştiam răspunsul. Sincer să fiu, cât era întinderea de mare nu zăreai în cale un pui de om, care să-ţi întărească curajul de a călători de unul singur spre o ţintă deja dinainte stabilită. Un rău şi mai mare constă în faptul că aceste întinderi de pământ au rămas şi sunt, în general nelucrate de ani de zile fiind îmbâxite de mărăcinişuri şi de alte bălării. Această stare de lucruri m-a determinat să gândesc că aceste terenuri nu aparţin nimănui. În realitate, ele au nişte aşa-zişi proprietari, care, în marea lor majoritate, nu deţin, nici până în prezent, asupra lor „Titlu de proprietate” că nu le-au fost eliberate de către cei care-s obligaţi prin lege să facă acest lucru.
Oare, când se va încheia această acţiune?? Mereu au fost constituite comisii la nivelul consiliilor locale, s-au efectuat numeroase măsurători, în baza unor legi şi instrucţiuni, de multe ori, neclare şi greu aplicabile, fapt ce a dus la starea de lucruri actuală, ca nici până în prezent aşa-zişii stăpâni ai ogoarelor să nu fie puşi în posesia drepturilor lor legitime.
Ba mai mult, oamenii satelor sunt în majoritatea lor de vârsta a treia şi nu-şi mai pot lucra ogoarele, aşa că acestea au devenit paragină. Oare, ce-i de făcut cu această stare de lucruri?
Dacă atenţia guvernanţilor era îndreptată mai mult pentru într-ajutorarea lucrătorilor ogoarelor, starea deplorabilă a pământului nu s-ar afla în această situaţie. Să se fi insistat pentru înfiinţarea unor asociaţii agricole, iar fermierilor să le fi acordat împrumuturi băneşti avantajoase, pământurile, care au rămas pârloagă, prin roadele lor, făceau ca hambarele ţării şi ale fiecăruia dintre noi, să fie mereu mai pline. S-ar impune formularea unei întrebări legitime: oare când această stare de lucruri, din domeniul agricol ar trebui să pornească pe un făgaş favorabil? În situaţia că aceste pământuri „pustii” ar avea o posesie legală, zic eu, nu s-ar afla în această stare lamentabilă. S-ar impune ca, în cel mai scurt timp, cei care sunt consideraţi ca adevăraţi proprietari, să fie puşi în posesia de drept asupra acestor terenuri, în baza „Titlului de proprietate”, fapt ce ar schimba în bine atmosfera de pustietate, iar pentru orice călător, peste aceste meleaguri strămoşeşti, să nu mai fie considerate zone date uitării.  Această cerinţă constituie dorinţa unanimă a tuturor celor care-s urmaşii părinţilor şi strămoşilor noştri. Să ne-ajute bunul Dumnezeu ca această rugă să ne fie îndeplinită, iar ogoarele patriei să fie îmbrăcate cu plante cultivate, fapt ce ar schimba imaginea şi impresia oricărui călător; să nu mai fie socotită pustietate.
Prof. Bărăscu Alexandru-Săcelu-

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here