În verile anilor 2013 şi 2014, am călătorit spre Piscoiu, satul naşterii şi copilăriei mele, până la Târgu-Jiu, cu trenul, mijloc de transport care începe să apară în literatura română încă din secolul al XIX-lea şi, atunci, pentru călătorul român, mijlocul de transport ţinând de alt „tărîm”, de realităţile atrăgătoare şi înspăimântătoare ale altor zări.
Trenul este numit de Negruzzi „feara de uscat”, în opoziţie cu vaporul, „feara de apă” şi amintit de autor în Scrisoarea XXX (Băile de la Ems), datată august 1855.
La Caragiale, îl întâlnim în Bubico, în Domnul Goe, dar este şi personaj principal, dând chiar titlul unei schiţe: Tren de plăcere.
Liviu Rebreanu foloseşte trenul ca loc de desfăşurare a acţiunii în romanul Răscoala, dar şi în Pădurea spânzuraţilor şi nuvela Proştii.
În Enigma Otiliei de George Călinescu (în una dintre ultimele scene din roman, Felix se întâlneşte întâmplător în tren cu Pascalopol); în romanul Fata din tren (1984) de Mircea Şerbănescu.
În Trenul de noapte al lui I. Groşan, acarul Simion află de la şeful său, Fotiade, de existenţa unui tren misterios care circulă la ore târzii din noapte, fără să ştie cineva de unde vine şi unde se duce.
În piesa de teatru Într-o gară, un tren de Alice Garin, iar la Octavian Paler, trenul este pretext de consideraţii asupra sensului vieţii.
Mai întâlnim trenul în Prin gările cu firme-albastre de Ion Minulescu sau Itinerar, Din Berlin la Potsdam – Mihai Eminescu, Acceleratul şi În tren de George Topârceanu, Pleacă trenul şi Drumul de Marin Sorescu etc.
Povestea trenului începe acum două secole, odată cu inventarea şi construirea primelor căi ferate şi a primelor vagoane, folosite iniţial în mină. Evoluţia trenului a fost continuă: de la şinele de lemn la cele de oţel, de la locomotiva cu aburi la cea electrică.
În ultimii zeci de ani, evoluţia tehnologică a dus la apariţia trenurilor suspendate, a celor subterane şi a celor de mare viteză.
După marea Unire din 1918, toate căile ferate care aparţinuseră Austro-Ungariei şi Rusiei au intrat în proprietatea CFR, la fel şi Uzina de vagoane de la Arad care a început fabricarea locomotivelor diesel.
Pe fondul industrializării din anii ’50 regimul comunist a început şi construcţia de noi linii de cale ferată, pentru transportul de mărfuri şi muncitori navetişti, multe linii fiind dublate şi a început electrificarea.
Prima porţiune electrificată, de la Braşov la Predeal, a fost deschisă la 9 decembrie 1965, iar pâna la 16 februarie 1969 linia Bucureşti – Braşov a fost complet electrificată.
Locomotivele cu abur au fost scoase treptat din circulaţie şi înlocuite cu locomotivele diesel şi electrice construite la Uzina Astra Vagoane Arad.
De la gara din Târgu-Jiu sau Târgu-Cărbuneşti, cu maşina fratelui meu Ilie, am mers la Piscoiu şi în satul vecin Rădineşti pentru a vizita rudele şi prietenii, obiective culturale de pe aceste vechi meleaguri de moşneni olteni.
Am fost nerăbdător să verific, după un Testament al rădineştenilor din 2010, în care se nota că „Urmaşilor noşt’i rădineşteni/ Lăsăm, cu drag, drept moştenire/ Izbânzile noastre de moşneni/ Spre a le continua în veci/ Cu şi mai multă râvnă şi iubire”, ce valori culturale se mai păstrează în aceste sate, pentru că Nicolae Iorga scria că „Orice epocă de cultură ce se încheie, lasă în floarea uscată seminţele vremii noi: nu le risipiţi!”.
Am vizitat pe Mitruţa şi Victor Fota, părinţii solistelor de muzică populară Mariana Ionescu Căpitănescu şi Marcela Fota, verişoarele mele, pe vărul Constantin (Paul) Sinescu, pe unchiul Dumitru Fota (Vergică), pe prietenul meu profesorul Marin I. Arcuş, preşedintele Societăţii Cultural Ştiinţifice „Rădineşti-Gorj”, iniţiatorul realizării Muzeului Satului Rădineşti.
Între instituţiile social-culturale care formează zestrea edilitară modernă a localităţii Rădineşti, judeţul Gorj, pe malul drept al pârâului Rugu, se găseşte clădirea care adăposteşte Muzeul Satului Rădineşti, realizat în anul 1973, cu sprijinul elevilor, al cadrelor didactice şi al bătrânilor satelor Rădineşti, Bibuleşti şi Obîrşia, edificiu pe care l-am vizitat cu vădită curiozitate şi emoţie.
Încă de la intrare, te întâmpină unele elemente de premoniţie: „INTRÂND ÎN MUZEU, FIŢI ATENŢI…VĂ VORBESC STRĂMOŞII!”, pentru ca în hol, artistul planetar Marin Sorescu, laureat al Premiului Herder, să ne scrie: „VIZITATORI, / NU DERANJAŢI SĂRĂCIA ŞI TRISTEŢEA/ AFLATE ÎN MUZEU”, iar pe peretele din faţă, poetul filosof din Lancrăm, Lucian Blaga, cu geniala sa certitudine, să ne amintească: „EU CRED CĂ VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT”.
De aici intrăm în încăperea care adăposteşte Secţia istorică, în care putem vedea arhiva organizată pe dosare şi fonduri: Moşia Rădineşti(1489-1951), Primăria Rădineşti(1857-1997), Şcoala Rădineşti, Instituţiile de cult, Foi de zestre, Documente militare, Rădineşti în documente cartografice(1723-1950).
În continuare, găsim cărţi bisericeşti, cărţi şcolare vechi, tăbliţa cu condei, un registru de inspecţii didactice(1883-1950), o ploscă de ceramică pe care este imprimat 1918-UNIREA-1928, un tablou cu reforma agrară din anul 1945, numismatica şi altele. Secţia etnografică cuprinde obiecte şi unelte vechi din gospodăria oamenilor: un topor din neolitic găsit la Dănciuleşti şi donat muzeului de către profesorul Dumitru Şeclăman, cosoare de tăiat via folosite de strămoşii noştri daci, unelte de spart şindrila, un vârf de lance, o secure tip 1907, obiecte şi arme din trecutele războaie, râşniţa sau „moara săracului”, teasc pentru extracţia mierii.
În Secţia de Ştiinţe naturale, elevii şi cadrele didactice au depus oase şi măsele de animale preistorice găsite în localitate şi în zonă, unele resurse de la Cetatea traco-getică de la Măru-Logreşti, construită în nord-vestul satului Obârşia, pe culmea Dealului Muierii, în secolele XIII-XI î.e.n.
Tot aici putem cerceta o colecţie de roci minerale donate de seismologul Dr. Cornelius Radu, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică a Pământului Măgurele, întemeietorul Staţiei Seismice Vrâncioaia, judeţul Vrancea – care azi îi poartă numele, colecţie explicată de prof. Univ. Dr. Marin Şeclăman, Universitatea Bucureşti, ambii fii ai satelor noastre.
Păşind în Interiorul de cameră ţărănească, ne întâmpină parcă, mai mult ca oriunde, sărăcia curată, liniştea şi tristeţea adâncă a celor care au mâncat la masa rotundă cu scaune joase-una din nenumăratele mese ale tăcerii simbolice, unic stilizată de magul de la Hobiţa pe malul Jiului de Sus, aşa cum afirmă Marin Arcuş.
Pe masa liniştii din Muzeul Rădineştilor, se găsesc: un blid cu linguri de lemn lucrate de valorosul meşter local Culină, solniţe, măsuri pentru ţuică şi vin, două ţoiuri de rachiu pe care este imprimată stema României din perioada interbelică, căreia îi corespunde pe partea opusă sintagma „România Mare”.
Să ne aşezăm pe patul ţărănesc pe care este pusă o pătură piuită la pivele de la Polovragi şi să privim lada de zestre, singura mobilă a miresei de altădată, încărcată cu ţoale şi costume de bărbaţi şi femei, pictată naiv cu semne florale şi geometrice în stilul ornamenticii populare specifică zonelor din nordul Olteniei.
Colecţia de icoane de lemn, donate de elevi şi săteni, completează atmosfera acestui mediu simplu în care noi întreţinem un dialog sui-generis cu bunii şi străbunii noştri „prezenţi în muzeu”.
La ieşire, ne fotografiem, ne aşezăm în faţa Cărţii de Onoare pentru a consemna impresiile, comuniunea de gânduri şi simţire cu înaintaşii.
Nu putem ieşi fără a observa Monografia Rădineştilor aşezată vis-a-vis de Cupa jubiliară „Rădineşti-500” şi Trofeul-simbol Societatea Cultural-Ştiinţifică „Rădineşti-Gorj” 1989-1999, realizat de artistul gorjean Mihai Ţopescu. Pe cupa jubiliară „Rădineşti-500” sunt încrustate cu majuscule drept mărturie peste timp:
„ÎN AMINTIREA PRIMEI ÎNTÂLNIRI CU FIII SATELOR BIBULEŞTI, OBÎRŞIA ŞI RĂDINEŞTI”, iar pe partea opusă un catren dintr-un poem dedicat evenimentului din iulie 1989, al poetului gorjean Spiridon Popescu: „Rădineşti, plai de baladă, / Plai de dragoste şi dor./ Fiii tăi întorc spre tine / Veşnic inimile lor…”
Muzeul de la Rădineşti este, după spusele prietenului Marin Arcuş, animatorul cultural al localităţii, „un templu în care timpul pare suspendat”, un edificiu care ne invită la meditaţie în paşii pe care îi facem spre şosea pentru a merge spre Piscoiu.
Şoseaua asfaltată ne duce pe culmea dealului, de o parte şi de alta desfătându-ne pădurea deasă şi răcoroasă care se termină în apropierea caselor de pe Necşa.
Cu ocazia întâlnirii cu fiii satului comunei Stejari, în fiecare an la 20 iulie, la bâlciul de Sfântu Ilie, am asistat la programe artistice folclorice de excepţie cu participarea unor solişti de muzică populară din Stejari şi localităţile învecinate.
Gheorghe Zamfir, părintele naiului, a ajuns şi el la Stejari. Maestrul a participt la inaugurarea centrului cultural din localitate, în cadrul căruia a fost amenajat un muzeu care-i poartă numele şi căruia Zamfir i-a donat obiecte de familie, partituri muzicale şi naiul cu care a cântat în străinătate. Naistul a mai fost la Stejari şi pentru a vedea mormântul bunicilor săi, al mamei sale şi pentru a inaugura prima clasă de nai din mediul rural, primar fiind profesorul Ştefan Lupu. Gheorghe Zamfir a primit, de la Primăria şi Consiliul Local Stejari, diploma şi placheta de cetăţean de onoare al comunei Stejari şi cheia centrului cultural, ce include muzeul care poartă numele artistului.
În debutul festivităţii de acordare a titlului de cetăţean de onoare, maestrul a susţinut un recital de aproximativ o oră şi jumătate. Programul s-a încheiat cu spectacolul dat în cinstea maestrului de Ansamblul Artistic „Doina Gorjului”din Târgu-Jiu..
La întâlnirea cu fiii satului din iulie 2013, după recitalul regelui naiului, Gheorghe Zamfir, sătenii care fac parte comuna Stejari, oaspeţi din ţară, au participat la o lansare de carte, prezentându-le volumul, tipărit color la tipografia Editurii Măiastra din Târgu-Jiu, Şi noi piscoienii…Monografia etnografico-folclorică a satului Piscoiu, judeţul Gorj, a cincea carte publicată de subsemnatul. La eveniment au participat ca invitaţi de onoare inginerii piscoieni Nicolae Popescu (implicat în amplasarea Uzinei de Apă Grea de la Turnu Severin), Octavian Golumbeanu (membru Auditorilor Financiari din România), dr. Inginer Eugenie Stăicuţ (a contribuit la introducerea internetului în România) şi alţii. Programul folcloric a fost orchestrat de Şcoala Populară de Artă din Târgu-Jiu, care a venit şi cu solişti consacraţi ai Gorjului.
În data de 26 iulie 2014, am asistat la o nuntă în satul Piscoiu, ocazie cu care am constatat că se mai păstrează unele obiceiuri ca adăpatul bradului, învelitul miresei, bărbieritul ginerelui etc.
Din păcate tinerii nu mai joacă decât Sârba, Hora de mână, Ungurica, celelalte jocuri pe care le jucam în tinereţea mea fiind uitate şi abandonate. Nu mai avem muzicanţi în sat, aceştia fiind aduşi din alte localităţi, instrumente muzicale ca ţambalul, chitara, basul fiind înlocuite cu orga electronică. Despre Muzeul Gheorghe Zamfir vom scrie cu altă ocazie, dar despre călătoria noastră de la Arad la Piscoiu vă invit s-o faceţi şi dumneavoastră în satele comunei Stejari şi veţi vedea cum oamenii sunt primitori, îşi respectă tradiţiile.
Iarna, fumurile focurilor care oblojesc sufletele din jurul vetrei şi a ceaunului de mămăligă de pe pirostii se îndreaptă spre cer, e multă linişte pe valea Piscoiului, aceasta fiind tulburată de clopotele bisericilor care cheamă la Domnul pe câte unul din săteni sau de jelitul femeilor care merg la cimitir, în zorii zilei, cu lumânări şi tămâie, la întâlnirea cu strămoşii. Carele trase de boi vin de pe dealuri cu lemnele necesare încălzirii sobelor. Primăvara, veţi vedea câmpul plin de tămâioare şi viorele, codrul înverzit şi veţi auzi cântecul păsărelelor, veţi vedea cum oamenii ară şi seamănă.
Vara, veţi auzi zgomote pe dealuri, se vor bate coasele, femeile vor secera grâul, se vor culege prunele. Toamna, vei fi martor la strânsul roadelor, vinul puţin, suplinit de rachiu, va fi destul pentru praznicele, pe grupuri de neam, de până la Sfântul Nicolae. Dacă veţi veni şi veţi observa multe case pustii, din ce în ce mai puţini piscoieni în viaţă, nu vă înspăimântaţi, sunt în cimitir, împăcaţi cu soarta şi cu Dumnezeu, alţii plecaţi pe căile destinului în ţară şi în străinătate. Poate că este o pedeapsă a momentului şi tot Dumnezeu va găsi o cale de a fi mai mulţi copii în Piscoiu şi în satele comunei Stejari
Să nu ocoleşti Rădineştiul sau Piscoiul, călătorule, pentru că oamenii locului trebuie să fi fost un neam ce tindea spre stabilitate, după vremuri de mişcare lentă, în spatele oilor, animale răbdătoare şi nepretenţioase, pregătite de Dumnezeu să se rotească, o vreme, în preajma lanului de mei, care, anul următor, avea puterea să desţelenească altă palmă de fâneaţă, după cum afirma regretatul dascăl Dumitru Şeclăman din comuna Dănciuleşti.
Profesor, Gheorghe Sinescu
