Preotul profesor Dumitru Stăniloae, în «Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe», în cuvântul său despre patimi şi esenţa patimilor, consideră că patimile reprezintă cel mai coborât nivel la care poate cădea ființa omenească, pentru că atât numele lor grecesc, cât și cel latinesc de «passiones», sau cuvântul românesc, arată că omul este adus prin patimi la o stare de pasivitate, de robie, pentru că, de fapt, ele copleșesc voința, încât omul patimilor nu mai este om al voinței, ci se spune despre el că este un om stăpânit, robit şi «purtat» de patimi. O altă caracteristică definitorie a patimilor este că în ele se manifestă o sete fără margini, care-și caută împlinirea, dar nu și-o poate găsi. Blondel spune că ele reprezintă setea după infinit a omului, întoarsă într-o direcție în care nu-și poate afla satisfacția, iar acelaşi lucru îl spune și Dostoievski. Se pare că atât patimii în sine, cât și obiectelor cu care caută să se satisfacă, obiectele pe care patimile le caută, nu pot să le satisfacă, pentru că ele sunt finite și, ca atare, nu corespund setei nemărginite a patimilor. Sau, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul pătimaș se află într-o continuă preocupare cu nimicul, căci caută să-și astâmpere setea infinită cu nimicul patimilor sale, odată ce obiectele pe care le înghit acelea se transformă în nimic, fiind prin firea lor mai reductibile la nimic. De fapt, patima are prin fire de-a face numai cu obiecte, iar pe acestea le caută numai pentru că pot fi complet sub stăpânirea eu-ului, la discreția lui, dar obiectele sunt prin firea lor finite, atât ca izvoare de satisfacție, cât și ca durată, trecând ușor în neexistență, prin consumație. Când patima are nevoie și de persoana umană pentru a se satisface, o reduce și pe aceasta tot la caracterul de obiect sau vede și folosește din ea numai latura de obiect, scăpându-i adâncurile indefinite ascunse în latura de subiect. Neînțelegând suficient că setea infinită a firii sale nu este o indicație a infinității acestei firi, căci infinitul adevărat nu poate avea o sete, ci numai un semn al capacității sale de comunicare cu infinitul, care nu este propriu firii sale, ființa umană, în loc să se mulțumească de a rămâne și de a progresa în comunicarea cu adevăratul infinit, a voit să devină ea însăși infinitul nedesluşit, căutând să absoarbă în sine sau să-și subordoneze tot ceea ce se preta la această relație de subordine față de sine, adică obiecte moarte, lucruri finite. În loc să-și astâmpere setea de infinit, căutând infinitul ca fiind ceva deosebit de sine, prin gravitarea sa spre un centru căruia să i se subordoneze, omul caută să le adune pe toate în jurul său, ca în jurul unui centru de referinţă. Dar, nefiind în sine un centru real, natura sa limitată s-a răzbunat, făcându-l în realitate să alerge tot el după lucruri materiale, ba chiar robindu-l lor. Căci patima, ca fugă neostoită după lume, în loc să fie o expresie a suveranității centrale a ființei noastre, este mai degrabă o forță care ne poartă fără voia ei, este semnul unei căderi a ființei noastre într-o accentuată stare de pasivitate perdantă. Firea noastră, vrând-nevrând, tot trebuie să-și manifeste tendința după un centru în afară de ea, iar, prin patimi, centrul acesta a fost mutat de la Dumnezeu la lumea concretă, materială! Astfel, patimile sunt produsul unei porniri alambicate a firii, a unei firi care și-a pierdut tendința simplă și rectilinie, pentru că în ea se întâlnesc două tendințe care se exprimă ca o singură tendință dominatoare care nu poate merge până la capăt, ci se întoarce împotriva ei. Patima este un nod de contraziceri, poate chiar expresia unui egoism, vrând să facă toate lucrurile să graviteze în jurul său! Pe de altă parte, patima denotă o transformare a lumii exclusiv într-un centru de preocupări, ca un produs al voinței de suveranitate egocentric şi chiar ca o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat «corsi e ricorsi» fără voia lui, pentru că, pe de o parte, patima caută infinitul, dar se alege cu nimicul!
drd. Radu FĂINIŞI, Master în Teologie
