Motto: „Facerea de bine este viață pentru suflet.” – Nicolae Dabija
De Sfânta Marie Mare, cum mai este denumită prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, a doua sărbătoare creștină după Ziua Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a căzut chiar în duminica de ieri, ea fiind în calendar totdeauna pe 15 august, se spune „La mulți ani!” tuturor Măriilor, Marilenelor ori celor care se numesc Marin.
Nu apucasem să o sun pe verișoara mea primară, Maricica Popeangă, din Lelești, născută Nicolcioiu la Peștișani, ca fiică a mamei Smaranda Nicolcioiu, cum îi ziceam noi, copiii, surorii mai mari a mamei mele, ce se numea Maria Predoșanu, ambele născute Roșca.
Cum m-a sunat Maricica, firesc, m-am scuzat că încă n-o sunasem să-i zic din tot sufletul un „La mulți ani!”, știind că-i văduvă și suferindă de-ale bătrâneții boli. Ea se îngrijea de starea mea de sănătate, de a soției și mă-ndemna să am grijă de ea. Și m-a rugat ceva. Credeam că-i vorba de o promisiune de-a mea de a scrie un articol IN MEMORIAM – Gheorghe-Gogă Nicolcioiu -Nixon, de la a cărui trecere la cele veșnice se vor împlini sâmbăta viitoare 40 de zile. „Nu Nicule, tu l-ai cunoscut pe Directorul Dumitru Secotă? Despre el aș vrea să scrii, că prea l-a uitat lumea pe nedrept.” Ce-i drept, aveam de gând, dar m-am luat cu altele și am tot amânat.
Eu nu eram încă născut, când în 1948, la Peștișani se înființa o Școală Profesională ce pregătea, timp de trei ani, prin cursuri cu maiștri și profesori de limba română, matematică și un profesor de educație fizică, Vladimir Spineanu, de loc din Padeș, dar care absolvise și Facultatea de filologie a Universității București. Fondatorul acelei școli profesionale era chiar maistrul Dumitru Secotă, un om cu suflet mare și care simțise mersul vremurilor. Țara avea nevoie de meseriași, iar el a făcut diligențele necesare pentru înființarea Școli Profesionale cu secțiile: tâmplărie, lăcătușerie, forjerie, rotărie și croitorie (damă și bărbați). Angajase domnul director Secotă Dumitru, care nici măcar membru de partid nu era, cam pe toți meșterii și maiștrii pricepuți din comuna Peștișani, director adjunct luându-l pe Ion Vijulan, din Arcani.
Și, uite-așa, ani la rând, absolvenți ai Școlilor generale, cărora li se zicea școli elementare, au pregătit meseriași în meseriile amintite mai sus. Elevii Școlii Profesionale primeau uniforme, salopete, ghete pentru vară și bocanci pentru iarnă, fiind găzduiți peste noapte în internate în clădiri mai naționalizate. Martor îmi este poetul și publicistul Ion Căpruciu, din Brădiceni, care mi-a vorbit în repetate rânduri despre cât bine a făcut Directorul Dumitru Secotă copiilor necăjiți din comunele Peștișani, Arcani, Tismana și de prin împrejurimi.
În atelierele de tâmplărie, lăcătușerie, rotărie și forjerie se făceau comenzile pentru toți locuitorii care aveau nevoie de câte ceva. Tatăl meu, Vasile Predoșanu, a fost maistru tâmplar, un vecin, Nicolae Rovența, forjor, un alt vecin, Costică Daicu, era magazioner pentru materiale, iar o preoteasă, Bican, din Arcani, contabilă șefă.
Între timp, cu fonduri de la Ministerul Învățământului, ministru fiind tot un oltean – Ilie Murgulescu, mare profesor universitar de chimie, s-au alocat fonduri pentru construcția unei clădiri. Una cu etaj, iar la apariția ei are un mare merit și Emil Nicolcioiu, fost ministru al Justiției, de loc din Peștișani, raionul Târgu Jiu, care-a dat ordin ca deținuții Penitenciarului Târgu Jiu să vină și să sape gropile pentru temelia noii clădiri a viitoarei Școli de Meserii, cum a fost transformată vechea Școală Profesională, întrucât așa ceva mai rămânea decât pe lângă o mare întreprindere. Iar Peștișanii nu aveau pe atunci niciun fel de industrie.
Din 1963, profesorul Gheorghe Peștișanu, care-l avea pe fratele său, Constantin Peștișanu, secretar general al Ministerului Învățământului, iar un alt frate – Ion Peștișanu – deținea funcția de vicepreședinte al Regiunii Oltenia, în clădirea Școlii de Meserii, gata la cheie, a înființat Liceul Teoretic Peștișani, viitor Liceul Teoretic „Constantin Brâncuși”, pe care l-am terminat și eu în prima promoție, iar două clase terminale de meserii au fost ultimele.
Din păcate, în loc de recunoștință, Directorul Dumitru Secotă a fost înlăturat, deși mai avea doar doi ani până la binemeritata pensie.
ION PREDOȘANU
P.S. Nici până azi, pe sediul fostei Școli de Meserii nu există măcar o placă comemorativă în cinstea fostului Director Dumitru Secotă. Recunoștința la români, și mai ales la olteni, este floare rară! (Ion Predoșanu)
