Ca la noi, la nimeni – Furturile din agricultură

337

Vara a trecut şi toamna s-a instalat ca lumea. Vegetaţia e aproape pe sfârşite şi ea. Ţăranii, că fermierii sunt puţinim încep să tragă linie şi să adune. Cei care au avut inspiraţia să cultive grâu au avut noroc, întrucât iarna trecută şi prima parte a anului au fost bogate în precipitaţii. Grădinile de legume fură darnice cu cei gospodari, iar anul le-a dat roade bogate celor care au ales să cultive pomi fructiferi. Viţa de vie putea avea un an cu struguri de calitate. Numai că după seceta lunilor iulie şi august, sfârşitul lunii lui gustar a mai adus nişte ploi care-au umflat boabele de struguri pînă la spargere, iar aceştia vor sfârşi prin a fi acri şi cu mucegai.

Nici fânul pentru vite – cine mai are vaci, din ce în ce mai puţini, oi sau cai – n-a crescut prea bine. În plus, cositul şi strânsul printre ploile începutului de iulie le-au dat ţăranilor bătăi de cap. Nu puţini s-au plâns că după ce l-au strâns, s-au trezit fără el. Şi fânul a început să se fure.
De unde crescuse şi porumbul – fiecare cocean avea câte doi-trei ştiuleţi -, exact după polenizare, n-a mai avut apă, ploile fiind rare sau inexistente, încât recolta de porumb este dezastruoasă. Costul porumbului de sămânţă, aratul, discuitul, semănatul şi prăşitul de două ori i-au băgat în faliment pe ţărani. Nici pe departe n-au scos cât au cheltuit! Nu-i suficient că prin vii îşi fac de cap mistreţii – în zonele premontane -, dar şi aşa mici, ştiuleţii sunt culeşi de alte persoane decât proprietarii de drept. Fânul se fură, porumbul aşijderea, iar viile nu mai vorbesc.
În vremea copilăriei mele, dinainte de colectivizare, viile aveau un pândar plătit de oameni să împiedice furatul. Fiecare creştea, după posibilităţi, vaci, oi şi capre – capra fiind vaca săracului -, iar sătenii nu intrau în iarnă fără de nici unele. Acum, forţa de muncă a îmbătrânit, oamenii nu mai ţin vaci. Iar oi şi capre tot mai puţini. Doar aceia care-şi permit să crească un număr mai mare de oi sau de capre şi să trăiască din vânzarea brânzei. A mieilor, iezilor, cărnii şi cam atâta. Că lâna se aruncă, iar pieile de oaie sau de capră nu le mai cumpără nimeni.
A nu se înţelege că doar în oraşe există problema câinilor fără stăpân! În satul meu era unul priceput la negoţ, Vasile Popescu – Pucă, azi cu nepoţi destoinici oameni de afaceri. Ei bine, el achiziţiona piei de câine şi le vindea unor angrosişti care le dădeau mai departe fabricilor de pielărie şi încălţăminte. Fabrici care acum nu mai există! Câţi dintre noi mai ştiu astăzi că prin pielea de câine nu trece apa?
Şi, uite-aşa, ne furăm căciula singuri furându-l pe aproapele nostru. Rodul nemuncii nu duce departe. Şi arareori la amenzi penale sau la puşcărie. Iar fostele organe de miliţie au dispărut şi poliţia de azi – din ce în ce mai mică numeric, mai neinstruită şi mai prost plătită – se face că munceşte. Prea puţine dintre plângerile ori reclamaţiile oamenilor pentru furturile din gospodăriile lor, ori de pe ternurile lor agricole se mai lasă şi cu pedepse. Nu-i de vină numai poliţia, recte ministerul de Interne, ci şi societatea în genere. Ca să nu mai spun de comunităţile umane care tolerează astfel de fapte reprobabile. Cum sunt furturile.
Vorba aia, după ce viaţa este aşa cum e, adică grea, ne-o mai facem insuportabilă şi unii altora. Prin furturile ce nu se mai termină.
N. Roşca

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here