Au foarte mult de furcă guvernele cu limitarea evaziunii fiscale. Îmi aduc aminte cum Mihai Tănăsescu, fost ministru de Finanţe în Cabinetul Adrian Năstase, şi mai apoi reprezentant al României la Banca Mondială, semnala imensa evaziune fiscală a florăreselor. Care refuzau să-i dea bon fiscal dacă nu cumpără flori de cel puţin 300 de lei.
Sigur, nimeni n-a auzit ca florăresele de pe străzi şi nici măcar cele cu sedii mai acătării să deţină case de marcat. Majoritatea dintre florării şi florărese practicând evaziunea fiscală pe scară largă. Numai că florăresele nu-s singurele evazioniste. Nici bisericile nu dau bonuri fiscale, iar chitanţe extrem de rar. Se ştie că faţă de biserică statul nu doar că le plăteşte lefurile preoţilor, dar nici nu are drept de control. Chit că bisericile sunt un fel de SRL-uri. Şi nu mă refer aici numai la biserica ortodoxă, majoritară. Toate cultele sunt susţinute financiar de către stat, prin fondul de salarii, iar asupra evaziunii fiscale practicată pe scară largă în biserici – cu tarife stabilite după lăcomia popească – se consideră a fi un tabu.
Cu ani în urmă, nemulţumit de comportamentul preotului paroh de la Hobiţa şi Seuca, Marian Paraschiv, colonelul de poliţie în rezervă Gheorghe D. Brânzan l-a reclamat pe acesta la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Gorj şi la Mitropolia Oltenia. Se mai vorbea şi despre înstrăinarea a vreo 24 de icoane vechi, cu valoare de patrimoniu. Ambele plângeri cu caracter penal au condus la NUP din partea procuraturii Gorj, ce se baza pe blândeţea caraliilor lui Vodă Caragea – despre care un poliţist din Seuca, încă activ, mi-a afirmat că blochează cercetările, iar inspectorii Mitropoliei Oltenia au înmormântat cazul suprataxărilor impuse de preotul Marian Paraschiv şi al dispariţiei icoanelor vechi de cult.
Oricum, nu-mi fac iluzii că se va schimba ceva. Doar e cunoscută zicala cu corb la corb nu-şi scoate ochii. Ferească de mine gândul că toţi preoţii ar fi de teapa lui Marian Paraschiv, ce locuieşte la Târgu Jiu şi face naveta 30 de kilometri. Başca faptul că are balta peşte. Aşa de mult, că omul îşi permite să meargă în fiecare an la Muntele Athos.
Duminică, la Seuca, peste 200 de oameni – mulţi sosiţi de la Bucureşti şi Timişoara, fiind rude ori prieteni – au condus-o pe ultimul drum pe regretata Elena Blendea, luată în ceata Îngerilor la numai 48 de ani. Au plâns-o şi jelit-o surorile, cei trei fii ai săi, nemângâiatul soţ Simion Blendea şi rudele ori prietenele. Ca pe o femeie deosebită, credincioasă şi familistă extraordinară. Duhovnicul ei, din Bucureşti, le-a mărturisit că la ultima spovedanie Elena Blendea i-at fi spus cu exactitate ziua când va pleca la Domnul. Iar pe soţ şi, mai ales, pe copii i-a protejat ca să nu sufere. A suferit numai ea. Ca o sfântă şi martiră.
Aş fi dorit să-i adresez câteva cuvinte de adio după superba slujbă a celor trei preoţi: Marian Paraschiv, Ion Grindeanu şi Vasile Dragotă, ultimii doi din Brădiceni. Ba chiar blândul şi blajinul preot pensionar Vasile Dragotă mi-a strâns în tăcere mâna, ca unui prieten. Iar la finalul înmormântării m-a întrebat dacă răposata era rudă cu mine. I-am spus că nu, dar o respectam foarte mult şi familiile noastre erau prietene.
Săracul Simion Blendea se-nţelesese cu preotul pentru 300 de lei lui Marian Paraschiv şi cântăreţului. Şi, dintr-o dată, s-a trezit cu trei preoţi şi doi cântăreţi. S-a achitat şi faţă de aceştia. Cu bani peşin. Evident, fără chitanţe.
Ion Predoşanu
