Anul trecut, după cum bine ne aduceam aminte, au fost proteste energice în aproape toată ţara pentru salvarea aurului din Munţii Apuseni. Fiind vorba mai ales despre exploatările miniere din zona Roşiei Montane. Deocamdată, situaţia este stabilă şi guvernul a bătut pasul pe loc. Ce ne facem cu o altă bogăţie a ţării, deopotrivă de valoroasă, cunoscută sub numele de aurul verde. Anual, ţara noastră are parte de inundaţii şi de alte catastrofe, aşa-zise, naturale. Şi iernile îi iau totdeauna prin surprindere pe guvernanţi, dar eu deosebire pe autorităţile locale. Chit că zona ţării noastre – temperat continentală – avea şi are ierni destul de grele. E adevărat că gerul are justificare ştiinţifică, Europa intrând datorită involuţiei Soarelui într-o epocă miniglaciară. Pledoaria de astăzi nu-şi are justificarea în oarecari preocupări ecologiste, altfel fireşti pentru fiecare locuitor al României. Totuşi, vara avem parte de catastrofalele inundaţii. Nu se regularizează albiile râurilor, iar la topirea zăpezilor suntem expuşi pericolelor şi primăvara. Ce se face sau mai precis ce nu se face pentru păstrarea pădurilor patriei ar merita să fie preocuparea noastră principală. Cam toamna trecută, prinţul Charles – moştenitorul coroanei Marii Britanii -, îndrăgostit subit de peisajele şi sălbăticia pădurilor de pe la noi, ca şi de satele cu tradiţiile şi obiceiurile lor străvechi, a făcut o declaraţie surprinzătoare. Una pe care n-am auzit-o de la niciun român verde. În sensul ecologismului, desigur, şi nu al naţionalismului. Domnia sa se referea că în România, se taie în fiecare oră, zeci de hectare din rezervaţiile naturale.
Este dreptul prinţului Charles să-şi exprime orice opinie doreşte. Cu atât mai mult cu cât este în cunoştinţă de cauză. Ei bine, ministrul Mediului n-a găsit altceva decât să-l contrazică. Culmea este că şi un raport al Eurostat – organismul Comsiei Europene pentru statistici – îi confirmau spusele. Se taie pe ruptele. Inclusiv în aceste momente de iarnă grea şi de ger năpraznic. Ce mai contează că munţii noştri chelesc şi nimeni nu mai plantează nimic în loc.
De vină sunt şi Direcţiile silvice, ale căror salariaţi prosperă pe seama tăierilor de păduri. O studentă din Târgu Jiu, cu tată inginer silvic, se lamenta că nu i-a dat tat-su decât 3.200 de lei de buzunar. Tot vinovaţi sunt şi guvernanţii care tot amână trimiterea spre Parlament a Codului Silvic cu care ministresa Lucia Varga se tot laudă că va face ordine în exploatarea fără noimă a pădurilor.
Una peste alta, singurele autocamioane ce nu sunt oprite şi verificate de poliţiştii gorjeni sunt cele ale firmelor ce transportă lemne. De fapt, copaci întregi. Pe mulţi dintre aceşti copaci nici nu-i poţi cuprinde cu breţele. Aşa sunt de groşi. Semn că ei au crescut în aproape o sută de ani. Pădurile private, ca şi ale statului sunt şi ele de izbelişte. În haosul ce a cuprins România, singura bogăţie ce încă n-a fost vândută străinătăţii este pădurea. Înainte de a se adeveri aforismul scriitorului Vasile Ghica, conform căruia „Şi pădurile tind să se retragă spre muzee” cred cu tărie că trebuie luate msuri urgente. Alo, Guvernul, se aude?
Nicolae Roşca
P.S. Despre o firmă cu sediul în Gorj, cu mare „succes” în toate afacerile ei, cineva îmi spunea deunăzi – făcând haz de necaz – următoarele: „Exploatează şi pădurile munţilor Gorjului. În ras. Cu maiori şi securişti. Unul dă cu maiul, altul cu securea(N. Roşca)
