– un eseu în opt transversalii –
1. Aurora Catană are suflet de poezie. Toată ființa îi vibrează ca o harpă. Trăirile ei sunt perene. Gândurile sunt de o bunătate rară. Sentimentele îi încălzesc firea îmbătrânită, dar mintea le cristalizează în perle de expresivitate pur lirică.
2. Își etalează vocația poetică pe toată gama de gen, specie literară: legendă, doină, baladă, romanță, epigrame, catren. Și se inspiră din realitatea cotidiană.
3. Scrisele se închipuie ca scenarii arhetipale, dar nu neapărat. La o adică, evocă constant o SCENĂ a vieții pe care urcă orice om. Și, dacă urcă, trebuie să se rostească, să se pronunțe cu pedagogie sincretică și în cumpănitele strofe clasic-romantic ritmate, rimate, cezurate, împerecheate ori încrucișate etc.
4. Pentru Aurora Catană, un poem e în prima formă o audiție colorată și apoi devine „o pânză idilică” prin o incantație magică, bună pentru un ritual cathartic, iar moștenirea ei străveche rămâne minunata limbă românească, trasă în tipare stabile, parcă de când lumea. Ei, da, și dragostea de patrie, și erotismul ei din nou auguric și reoriginarizat coabitează profitabil într-un discurs liric autentic și de-un tulburător patetism vaticinar.
5. Aurora Catană devine, brusc, cu toată inteligența-i nativă un exemplu (auto)sacrificial întru încrederea acestui neam poporan în a se revendica din folclor, din obiceiuri, credințe, eresuri, bimilenare, din rădăcini arhaice care încă n-au fost încă îndeajuns dezgropate din subconștientul colectiv.
6. Astfel că lectura mea, dăruită acestui izvor gâlgâitor de inspirație simplă, ca însăși limba păsărilor, se transformă în bucurie și contemplare. Se metamorfozează în adeverire a reinstituirii valorilor conservatoare a unui românism nemuritor ca eminiscianismul și filozofia populară și ca blagianismul ori noicismul peren.
7. Aurora Catană procedează și filozofic. Ba posedă și arta contemplației, ca o alchimistă pe alocuri, eretică (adică insurgentă). Cu adevărul în magmaticu-i sine, își celebrează, repet paideic, sorții unei izbânzi, ai încă unei predispoziții înnăscute: practicarea cu o rară elocvență a dicțiunii.
8. Prin urmare, cartea de față își croiește, de una singură, destinalitatea și personalitatea, întru – ar considera Constantin Noica – frumusețea rosturilor cumpănite, gata să reînsămânțeze, ciclic, ogoarele viitorului, cu noi ipoteze asupra lucrării, cu noi teze despre necesitatea ca: Poezia să traseze noi fundamentale direcții, încrederii în Progresul cunoașterii.
Ion Popescu-Brădiceni
