Motto: „Prietenia nu poate fi dusă mai departe dacă nu suntem în stare să trecem peste mici greșeli.”
Jean de La Bruyere
„Mihăiță, avem o surpriză pentru tine: Ce zici, mai mergem la bunicul, la țară?”… „Daaaaa, vreau! Când?”, sosi cu gura până la urechi răspunsul… „Azi, acum… haide!”, zâmbi tata nerăbdării și entuziasmului din ochii copilului…
……
Cum se văzu ajuns la casa, curtea și grădina pe care le iubea, Mihăiță deveni tot un zâmbet, cu ochi jucăuși și sclipitori… Prilej pentru Marian să-și rememoreze starea de bucurie pură care-l stăpânise și pe el la vârsta lui Mihăiță… Se felicită pentru că asigurase fiului său bucuria unei copilării fără griji, care nu se cerea a fi întreruptă… „Bunicuțuleeee, am veniit! Unde e bunica? Dar Mimi-căprița, Azor-cățelul, Gicu-purcelul? Găinile? Ce mai fac pomișorii noștri, via…?”… Bunicul aproape nu prididea a da răspunsuri noianului de întrebări puse de nepoțel… Când se isprăviră, strecură cu dibăcie ultima noutate: „Cât ai fost plecat, a venit cineva pe la noi”…„Cine, bunicuțule?”…,,Hai cu mine, s-o cunoști”… În hambarul curat și confortabil, alături de căprița Mimi era o ieduță… „Acum să o lăsăm să sugă cât are nevoie, apoi vom mulge și noi un picuț”, spuse bunicul… Mihăiță se uită curios la ieduță… Era mică, cu blănița alb-gălbuie, cu o codiță scurtă, orientată în sus, și ochișori isteți… „Cum o cheamă, bunicuțule?”, întrebă el… „Tu ce nume i-ai pune?”…Mihăiță o privi cu atenție și i se păru că zărește două protuberanțe…„Cornițe?”, se întrebă el mirat… iar bunicul, zâmbind, îi confirmă: „Bun nume! Cornițe o să o cheme”… Și așa rămase… După muls, Mihăiță, pătruns de importanța momentului, purtă – cu trupul încordat – vasul plin cu lapte, ținut cu mâinile amândouă, să nu se verse… Primi două căni de lapte pentru el… Ce bunătateee! Nu numai că-i plăcea, dar aflase de la bunicul său că un pahar cu lapte de capră, asigură organismului fosfor și vitamina D – importante pentru sănătatea oaselor, ca și un sfert din necesarul zilnic de calciu și vitamina A. Așa se scurseră zilele… Cornițe, căci așa-i vom spune, creștea ca din apă… lua aproape 4kg în greutate pe lună… Începură să o hrănească diversificat: primea fân de otavă, trifoi și lucernă, iarbă și frunze bune și suculente, sare și făină de oase, nutreț concentrat măcinat, crescându-i-se rația treptat. Apă avea la discreție. După doua luni, era înțărcată. Tranziția alimentară fusese făcută cu succes și flora ruminală i se adaptase la alimentația cea nouă; fu scoasă la pășunat împreună cu Mimi și cele câteva oițe pe care bunicul le avea în gospodărie. Iarba tânără de pe pășune era săracă în magneziu, așa că erau hrănite și cu fân. Mihăiță era mereu în apropierea lor… prinsese drag și de oițele cârlionțate, dar mai ales de Cornițe… Era foarte jucăușă și veselă, agilă și extrem de inteligentă… Doi prieteni, care curând deveniră de nedespărțit: copil și ieduță, țopăind și întrecându-se în pozne… Totul până într-o zi… În acea zi, bunica îl strigase pe Mihăiță, iar băiatul, ascultător, intrase în casă… uitând însă portița dinspre pădure deschisă… Portița aceea mai stătuse deschisă și altă dată; numai că atunci nu era nicio căpriță prin apropiere… Acum, calea către pădurea cea mare era larg deschisă…
Cu câteva zile înainte, Cornițe se uitase cu jind într-acolo… În umbră, iarba de un verde – smarald părea proaspătă și suculentă și o atrăgea nespus… Apoi, toate acele frunze, care erau siiigur tare gustoase, o tentau… Cum o caracteristică a caprei este obstinența, dublată de curiozitate, își pusese în minte să încerce chiar ea a afla dacă ceea ce i se părea de vis era adevărat, știut fiind că odată ce le-a fost suscitat interesul de ceva, caprele vor face totul pentru a ajunge la acel ,,ceva”, în ciuda eventualelor obstacole…
Încercase să-l facă pe Mihăiță să se apropie de locul dorit, alergând și aninându-se… însă Mihăiță nu voia să iasă din grădină… Îi simțise teama… Teama simțise și în behăitul mamei… care îi explicase că ,,nu tot ce zboară se mănâncă”, povățuind-o să fie CUMINTE și CU MINTE și să se păzească de pericole… Și acum i se oferea, nesperată, ocazia… Ieși ușor și cât ce se văzu dincolo de gard, iuți pasul… Nu voia să fie oprită din a face ceea ce-și dorea…De aproape, pădurea i se părea și mai frumoasă! Apuca-ntre buze o frunză… alta… și se îndepărtă, puțin câte puțin, până se pierdu-n desiș…
Mihăiță reveni în grădină destul de repede… Îi era teamă, știind că o lăsase pe Cornițe cea pofticioasă singură, să nu dea iama în florile cele frumos-mirositoare ale bunicii sau în pomișorii altoiți ai bunicului… Văzu portița deschisă… și-și aminti că el o deschisese, voind să aducă iarbă și frunze proaspete, și o lăsase așa când fusese chemat… O strigă pe Cornițe, însă nu primi niciun răspuns… Înțelegând ce se întâmplase, se repezi în casă, cu lacrimi pe obraz: „Bunicuțuleee… Cornițe s-a pierdut în pădureeee”… Bunicul alertă vecinii: porniră cu toții, însoțiți de câini, pe sub poale de pădure, să caute ieduța cea neastâmpărată… Mihăiță îi însoțea… Se simțea vinovat și foarte îngrijorat: „Dacă ieduța pățea ceva? Ar fi fost numai vina lui… Bunicul înălțase gardul și nu se putea sări peste…doar o poartă deschisă îi vârâse pe toți în necazul ăsta”… O luară pe cărările bătătorite și, mai apoi, prin desiș de-a dreptul… Adulții ascultând cu atenție, câinii adulmecând pe jos și în aer… Mihăiță strigând din când în când, cu glas în care se citea tot mai mare îngrijorarea: ,,Cornițeeee!”… Pădurea părea mută… doar vântul înfiora frunzele și câte o pasăre se văita cu glas țipător din vreme în vreme… Câinii îi luară urma până la pârâul cel mic … mai apoi… o pierdură… Se opriră în luminiș… trecuseră deja ore… se apropia seara… Se sfătuiră: ce să facă? Unii propuseră să renunțe și să revină dimineața, pe lumină… Alții, printre care și bunicul, secondat de Mihăiță, se opuseră… „Cine știe ce se putea întâmpla peste noapte?”. În pădure erau destule animale cărora cărnița dulce de ieduță le-ar fi plăcut mult… Se hotărâră să continue… Cercetară cu atenție sporită… la lumina lanternelor, pădurea părea și mai de nepătruns… Către miezul nopții, când aproape își pierduseră speranța, lui Mihăiță i se păru că aude un behăit slab… Se desprinse de grup și alergă… un copac, spintecat în două de fulger în urma furtunii, cu mai mulți lăstari, se afla în față… însă nimic sub el… „De unde venise atunci sunetul?”… ,,Nu-i nimic aici, ți s-a părut”, îi spuse abia respirând Andrei, un băietan de vreo 16 ani, cu care se întâlnea mereu la pășune și care alergase împreună cu el… Behăitul se auzi iarăși… mai clar… „Aici!“, strigă… Ajunseră și ceilalți, însoțiți de câini… Câinii amușinară aerul… și începură să latre… tare… sonor… Toți priviră în sus… se zărea ceva alb, ca o pată … Luminară cu lanternele: Cornițe se afla în copac… Îl escaladase în căutare de mâncare sau de frică, sau poate doar pentru un adăpost pentru somn… Abia reușiră să o dea jos de-acolo… Bunicul o purtă în brațe… Ceilalți mergeau vorbind tare, glasurile lor vesele sfâșiind întunericul… Ajunseră acasă… Bunicul mulțumi tuturor și, după ce mai glumiră puțin, se despărțiră… Cornițe fu dusă în hambar, lângă Mimi… „Ce-ai făcut, fetițo?”, o întrebă mama sa, behăind îngrijorată… „O prostie”… răspunse Cornițe… „Am crezut că iarba de dincolo de gard e mai verde și frunzele mai gustoase… De fapt, e… însă vine alături de pericolul pe care, în entuziasmul meu, nu l-am luat în calcul… Știi că era să dau nas în nas cu lupul?! Cred că el era… l-am văzut… așa cum mi l-ai descris: rău, zbârlit, cu ochi fioroși și”… se opri, văzând privirea îngrozită a mamei sale… „Noroc că pot a mă cățăra bine, deși nu știu CÂND, și mai ales CUM, m-am urcat tocmai acolo!”… „Ce bine că am prieteni de nădejde…”, șopti mulțumită, cu gândul la Mihăiță… Gândul la el o făcu să realizeze cât de tare trebuie să îl fi supărat… „Mă iubește atât de mult, are grijă de mine și se joacă cu mine… și eu… ce am făcut? Am profitat de prima ocazie să fug? Oare va mai vrea să se joace cu mine? Dacă nu va fi așa, eu port întreaga vină”… șopti ieduța… și simți, alături de vinovăție, și multă tristețe… Somnul o ocoli ceva vreme…
A doua zi dimineață, devreme, Mihăiță intră în hambar zâmbitor și-și trecu mâna ușor peste spatele căpriței Mimi… Când ajunse la ieduță, o prinse de gât cu amândouă mâinile, își afundă obrazul în blănița ei și șopti: „Am fost foarte îngrijorat… Să nu mai faci asta niciodată!” Cornițe behăi fericită: înțelesese că prietenul său îi iertase greșeala și-i rămăsese alături… Ieduța își învățase lecția:
-povețele date de părinți sunt neprețuite, avându-și sursa în dragostea purtată copiilor lor și-n experiența vieții trăite;
-un prieten adevărat e mereu alături de tine și la greu, nu doar la bine!
Ceva mai târziu, când soarele trezi cu razele sale toată suflarea, cu toții se aflau pe pășune… Se anunța o zi veselă și noi întâmplări!
Doina Pînișoară Dafincescu
Nota:
Protuberanțe – părți ieșite în relief; proeminențe;
Rumen (ierbar) – Primul și cel mai mare compartiment al stomacului rumegătoarelor, în formă de sac dublu, în care se înmagazinează și macerează alimentele sub influența florei bacteriene, fermenților și mișcării pereților;
Flora bacteriană sau ecosistemul bacterian – toate speciile de bacterii care trăiesc pe tegumentul (pielea) sau mucoasele unui organism-gazdă, fără a-i dăuna.
Tranziție alimentară – perioada în care se face trecerea treptată de la un tip de alimentație la altul – pentru ca flora bacteriană să aibă timp să se adapteze la noua alimentație;
Obstinență – încăpățânare;
A suscita (interesul) – a trezi, stârni interesul.
