Mai uşor este să dai, astăzi, de Milarepa şi mult mai simplu este să-l cunoşti, ca artist, pe Constantin Brâncuşi, decât să determini cota de influenţă a primului asupra secundului, ştiindu-se că viaţa şi opera celui dintâi devenise carte de căpătâi a Demiurgului. Dificultatea „decelării” vine din simplul fapt că genialul hobiţean nu a lăsat dovezi peremptorii – nici orale, nici scrise – despre acest capitol special din viaţa sa (intelectuală, filozofică şi, probabil, iniţiere în teoria şi practica yoghină). Mărturiile provin doar de la câteva personalităţi (istorici de artă, poeţi, scriitori ş.a.) din preajma sa – episodică, ori mai îndelungată – dar nu cu o aplecare specială privind acest aspect. Au pus în evidenţă pasiunea genialului gorjean vizavi de Milarepa următorii (datele provin din convorbirile brâncuşiologului de anvergură internaţională, Friedrich Teja Bach, cuprinse în vasta sa lucrare „CONSTANTIN BRÂNCUŞI – METAMORPHOSEN PLASTISCHER FORM” (Dumont Buchverlag Köln), capitolul: „Amintiri despre Brâncuşi, în discuţiile cu artişti”):
1. Jean Cassou (1897 – 1986), scriitor şi istoric de artă, francez: „El îl citise pe Milerepa şi cita mereu cuvinte ale acestui tibetan despre univers, viaţă şi înţelepciune. Era deosebit de secretos şi taciturn. În prezenţa sa te simţeai în apropierea unei forţe întunecate, primitive.”
2. Jaques Herold (1910, Piatra, România – 1987, Paris): „Brâncuşi detesta excesul de exhibiţionism la Picasso. Cu deosebită plăcere pomenea numele lui Milarepa”.
3. Jacqueline Matisse Monier: „Brâncuşi ar fi vrut cu plăcere să atingă Nirvana. „Milarepa” este cartea lui preferată, singura pe care o are legată. O dată (…) a fost cuprins de un acces de nerăbdare şi l-a invocat pe acesta să-i vină în ajutor. Când, după aceea, s-a mişcat din loc, i-a căzut din bibliotecă în cap o carte. Era vorba despre „ventriloc”. A privit în jur şi a izbucnit în râs. În acest fel îi venise Milarepa în ajutor”.
4. Isamu Noguchi: „Brâncuşi era interesat de culturile asiatice, de exemplu, de Milarepa şi Zoroastrism”.
5. Michael Seuphor (1901), scriitor, artist plastic: „El nu vorbea despre sculpturile sale; vorbea despre alte lucruri, de exemplu, despre Milarepa”.
Importante informaţii, insuficiente însă pentru a înţelege măsura în care Milarepa – ca om şi operă – şi-a făcut loc în fiinţa ermetică a lui Brâncuşi. Doar o analiză comparativă a vieţii şi operei milerepiene şi a aforismelor Demiurgului (acest lucru presupunând o temeinică cunoaştere a primului), ar putea să facă lumină în acest „colţ secret” din viaţa şi opera lui Constantin Brâncuşi. Se ştie că Milarepa (1040 – 1123) era maestru tantric şi întemeietor al şcolii Kagyii a buddhismului tibetan. Era vrăjitor, eremit, mistic, poet, al doilea Dalai Lama din istoria legendară a Tibetului. După o tinereţe marcată de orori regretabile, după grele exerciţii de penitenţă, Milarepa găseşte drumul iluminării, atingând cea mai înaltă stare a eliberării – Nirvana. Primele informaţii în cultura occidentală despre existenţa şi opera acestui uriaş yoghin şi poet al secolului XI e.n. au apărut între anii 1908 – 1925, datorită fecundului cunoscător în domeniu, Jaques Bacot, abia în anul 1925 fiind publicată lucrarea „Poetul tibetan Milarepa” (ediţia Bossard).
Personal, cred că abia din anul 1925 Constantin Brâncuşi a luat act despre viaţa şi opera milarepiană, iar aventura mistică şi cele o sută de mii de poeme ale acestuia, intrate, abrupt, în patrimoniul culturii universale, au exercitat o influenţă extraordinară asupra lui. Căci zicea eremitul tibetan: „Pentru mine, Milarepa, întregul univers a fost transformat în aur. Nevoie nu am să strâng aur în pachete şi săculeţe”. Dar iată şi o zicere a Demiurgului din „ermitajul” său parizian: „Nu mai sunt al lumii acesteia, sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup. Mă aflu printre lucrurile esenţiale”. Iar Milarepa, cu aproape 900 ani înainte de Brâncuşi, esenţializându-şi concepţia privind viaţa, sfătuia: „Înfrânge-ţi dorinţa de distracţie, struneşte-ţi avântul gândurilor. Nu te rătăci căutând mărunţişuri. Oţeleşte-ţi răbdarea”. Dar ce învăţătură similară întâlnim în zăcământul aforistic al hobiţeanului? Iată: „Nu poţi ajunge la lucrurile adevărate decât renunţând la Eu”. Sau, Milarepa: „Sunt conştient că voi muri, dar inconştient de ora morţii. De aceea, ca să cuceresc perfecta Stare de Buddha, nu am timp de pierdut în discuţii nefolositoare”. Iată, însă şi o consonanţă ideatică perfectă între cei doi: „Cine nu iese din Eu, nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa” (Brâncuşi); „Ocupându-te de lucruri lumeşti, nu gândeşti la apropierea morţii căci, brusc, ea apare ca un trăsnet ce bântuie în jurul tău, urlând”, sau: „Creaţiile spirituale sunt mai multe decât firicelele de praf care dansează în razele soarelui” (Milarepa).
Dar, din nou, Brâncuşi într-o cuceritoare meditaţie de adevărat eremit: „În mine locuieşte un monstru care ia toate formele şi este insesizabil”.
Prin urmare, Milarepa – Brâncuşi, un fascinant capitol din viaţa „secretă” a Demiurgului, îşi aşteaptă pe deplin hermeneutica lămurire cu toate că, indirect, reputaţii brâncuşiologi Constantin Zărnescu, prin „Aforismele şi textele lui Brâncuşi”, şi Sorana Georgescu-Gorjan, prin „Aşa grăit-a …”, au lăsat să se vadă şi o parte din zestrea milarepiană din trăirea şi gândirea genialului sculptor Constantin Brâncuşi.
Dumitru Dănău
