În cadrul recentelor manifestări de la Târgu-Jiu, ocazionate de împlinirea a 139 de ani de la naşterea genialului gorjean, s-au desfăşurat şi lucrările Simpozionului „Brâncuşi în literatură”, care au reunit într-o „dimpreună simţire” (lat. sympossion) zeci de cercetători din marile centre culturale şi universitare ale ţării (Bucureşti, Cluj-Napoca, Timişoara, Constanţa, Craiova, Piteşti, Râmnicu Vâlcea, Drobeta Turnu Severin, Târgu-Jiu) (şi din judeţul Gorj).
În cadrul acestora, de o atenţie deosebită a fost comunicarea distinsei cercetătoare Sorana Georgescu, fiica renumitului inginer care a fost mâna dreaptă a marelui creator la înălţarea „Coloanei fără Sfârşit”, intitulată „Constantin Brâncuşi şi cenzura”.
În acelaşi context s-a axat şi comunicarea noastră „Brâncuşi cenzurat în literatura antedecembristă”, cu referire specială la piesa de teatru „Croitorii cei mari din Valahia”, a dramaturgului Alex. Popescu, component al pleiadei de creatori ai Thaliei în a doua jumătate a secolului trecut, despre care astăzi tot mai puţin…
În această operă literară a anilor ‘60, genialul Brâncuşi este „Mare Croitor” (fig.stilistică!) „nevoit” să trăiască şi să creeze în urmă cu şase veacuri, între catolici, când istoria noastră fermenta viaţa socială – politică şi economico – culturală în Valahia Basarabilor.
Prin urmare, scriitorul foloseşte expresii codificate, simple şi subtile cu încărcătură semantico – socială specifică epocii respective cu nimic mai prejos artistic decât sonorităţile celor folosite astăzi, când cenzura nu mai ameninţă pe nimeni.
Sculptorul are mâini de aur, locuieşte într-o „cocioabă”, „vinde praz” (gorjenesc) în respiraţia dintre lucrări, este scump la vorbă, iar ciopliturile îl fac să uite de sine, când dă formă şi chip abstractului, umblând dus – întors, între pământ şi cer, suind în slăvile acestuia, către starea de înger”.
Această odisee creatoare este necesară ca să priceapă oamenii „Ce-i Lumea şi Semnul ei cel Mare”, ce i-a venit în gândul cel bun în noaptea cea veşnică a omenirii, „Atunci mi-a venit Lumina!…”. “Coloana fără Sfârşit” este Semnul cel Mare al Lumii (Nesfârşitul, Infinitul). Timpul este Acel Ceva ce măsoară nestatornicia lucrurilor, clipele sunt păsări năzdrăvane ale Timpului, chiar păsări de spaimă.
Raportat la oameni, păsările de spaimă sunt implacabile: „Sfârşitul e în noi!”, lor nu le rămâne altceva de făcut decât să privească şi să înţeleagă:„Ce-i Lumea şi Semnul ei cel Mare”, pentru că aceasta le împărăteşte pe toate, nestânjenit de nesupunerea nimănuia, care n-are capăt, margine, ocol, începere sau sfârşire, nici mers sau stat, nici grabă sau zăbavă, ci numai Neîntrerupere!”.
Dramaturgul Alex Popescu nu evita, în epoca cenzurii, să satirizeze condamnarea lui Brâncuşi la „arta decadenţă”, timp de patru decenii: „Sculptorul a păţit-o rău, a fost trimis în vârful muntelui (aluzie natală, dar şi apoteotică) cu poruncă de a nu mai ciopli niciodată…
Replica străinilor catolici din jurul sculptorului a fost cutremurătoare: „Voi nu vă ardeţi ereticii?” (aluzie la arderea pe rug a marilor descoperitori).
Drama „Croitorii cei Mari din Valahia” care îl are în centrul ei pe Constantin Brâncuşi, considerat „Cel mai Mare Croitor al Lumii”, a fost prezentată pe scenele teatrelor româneşti, în anii ‘60, după deschiderea postbolşevică, este o introspecţie în caracteriologia românească în timpul procesului de formare, argumentat prin spaţiu şi timp şi prin laturi cauzale, din care rezultă o sinteză speculativă asupra experienţei spirituale româneşti (Ion Vartic, „Tribuna”, 1968) spre „afirmarea impetuoasă a valorilor naţionale în contextul universal” (Andrei Băleanu, 1969).
Manifestările simpozionului din acest an s-au încheiat prin acordarea înscrisurilor „ambasadori ai lui Brâncuşi”, ceea ce angajează pe mai departe. Sincere felicitări organizatorilor.
Prof. Virgil Cercelaru Aninoasa – Gorj
