Am eu un prieten. La vârsta asta am un prieten care ar putea să-mi fie fiu. Eu îl tutuiesc, el la fel, tu îi zic pe unde ai pierdut vremea când aveai şapte ani. Nu recunoaşte el, nu-i zic pe cei şapte ani de acasă şi mă bucur că mai sunt şi alţii ca mine. La cei şapte ani de acasă le-am tras chiulul. Tata pleca dis de dimineaţă cu RATA la oraş şi mama lucra la CAP, un leu ziua de muncă, şi eu rămâneam acasă cu câinele şi pisica.
Şi nu aveam nici televizor că nu era curent pe vremea aceea, electric adică. Mă, îi zic, n-ai fi tu acela din legendă care, lăsându-l mama sa acasă cu laptele pentru prânz dumicat cu pâine în strachină tu îl împărţeai cu şarpele casei, ştii tu că fiecare casă are şarpele ei, da îmi zice, eu îi dam cu lingura în cap, mai mănâncă şi “micat”, că mânca numai laptele lăsându-mi mie turta, dar avea dreptate şarpele nu avea lingură, şi pe vremea aceea cine mergea la pomana lui moş-su dacă nu avea lingură rămânea nemâncat.
Într-o zi, prieteni la fel fiind, îmi zice, aşa în glumă, el are un coeficient de inteligenţă superior, uneori împrăştie humorul pe drum, şi eu tot în glumă la o bere. Îmi ştiu coeficientul de inteligenţă că eu mi l-am dat, eu nu mă uit la o bere dar nici el nu o vede, îi zic, mă dacă îţi dau una auzi câinii în Giurgiu, dă-mi zice că vine Paştele, e peste drum, şi n-am nici de ouă şi nici de vin, bine îi zic, dar până acum ce-ai făcut, m-am ţinut de mine, îmi zice, dar găsesc eu pe unul care să-mi dea o palmă, sau o să-l fac numai să mi-o dea, găsesc eu martori, dă-mi dumneata o palmă şi m-am asigurat de paşte, fără zece milioane nu-l las. Martori găsesc şi nu numai unul, trei, patru, până dimineaţă te bag în puşcărie, nu numai în măta. Pun rămăşag, treabă de două trei săptămâni era după Crăciun, nu avusese şi el ca oricare creştin, nici sărmăluţe, nici boşomete, nici ficătar, nici tobă, nici trandafiri făcuţi din ăia cu barda şi nici un pahar de vin, că eu îi dau când vine la mine câte un pahar, că-mi zice “bun ai vinul, rar îl dai”, eu îi spun cum se cuvine, “ţi-aş da şi mai des, dar am grijă de el să n-o ia pe alte cărări că avea bunică-mea un vecin care venea zi de zi în fiecare dimineaţă, bună ziua zicea, lelilţă, l-am visat pe nenea, nenea fusese bărbatul bunicii mele, îl pomenesc şi eu astăzi în pomelnic, şi ea venea cu litra de ţuică. A doua zi ştia tot satul ce discutaseră amândoi şi avea şi ceva pe deasupra miliţianul din colţ.
Aştept ziua când am să primesc palma, că ce îţi doreşti o să se întâmple numai să ştii să aştepţi vremea şi timpul potrivit la timpul potrivit. Şi timpul a venit. Într-o zi, era marţi trei ceasuri rele, Nicolae, prietenul meu, că de el este vorba, fiind la spart lemne la un vecin, îi sare o ţandără după ureche, nu ţandăra aia, ştiţi voi care, care ne sare la toţi cei înjuraţi de mamă, chestie cu olteanul, şi a început să curgă sânge de era în stare să cheme salvarea vecinul, dar până la urmă s-a oprit sângele şi Nicolae al meu din chiuit.
A doua zi vine la mine, mi-a arătat rana, vine Paştele îmi zice şi după amiază, în aceeaşi zi mare scandal, am auzit şi eu a patra zi după. Duminica, la noi în sat se adună oamenii la capul podului de pe Sohodol, unii îi zic Sodol, alţii Râul, că de o mie de ani nu ne potrivim cum să-l numim, dar el curge la vale fără să ţină cont de gurile căscate, mă rog, fiecare cu ale lui şi cu părerile lor.
Şi veni vorba despre Nicolae, eu tac că e prietenul meu, ştiu şi ceilalţi asta, de aia mă fierb în apă rece, ei ce face prietenul?, îmi zice unul, ce să facă îi zic, nu l-am văzut, să tot fie o săptămână, bine domnule, îmi zice mnealui, dumneata nu citeşti ziarele, nu te uiţi la televizor, eu zic, ziarele de scandal nu le citesc, să dea faliment, iar televiziunile îmi strică imaginea despre femei. Domnule, îmi zice, l-au bătut pe Nicolae, prietenul dumitale, mama şi tata şi fiul de l-au băgat în spital, nu ştiu dacă a venit, dar e groasă la curul lor, tentativă de omor, ne-au făcut satul de ruşine, în satul nostru n-a mai fost o crimă de când a scris Nicolae Al Lupului de crima din Schit, o poveste ca toate poveştile “exploatând” două cruci mai vechi prăvălite peste un dâmb. N-apuc să zic “Domnule, ziarele au părerile lor despre fapte, Nicolae trecea pe uliţă fluierând, cu mâinile în buzunar, o ţigare aruncând fumul din el”. Mi-am amintit ce-mi zicea, odată, moşul Pintilie, aveam şaptesprezece ani, s-au bătut în Stârcu vreo trei, doi cu unul pe o femeie, moşul fiind unul din ei, l-au bătut mi-a spus până i-au scurs streşinile dar a doua zi s-au dus la el cu două merţe de grâu fiecare. Deh, nu erau ziare şi nici televiziuni.
Ion Căpruciu
