1. Criticul reformist
I-a fost dat profesorului de limba şi literatura română Eugen Velican să-şi construiască o operă, un stil, o figură creatoare. A fost un evaluator atent al câtorva tineri scriitori, dar după ce s-a referit dezinvolt la clasici ori laureaţi actuali ai Premiului Nobel pentru Literatură.
Când defineşte „figura spiritului creator”, Eugen Negrici o pune în rezonanţă cu „capacitatea interpretului de a intra în relaţie cu textul dintr-o perspectivă sau alta” cu scopul de a realiza o structurare personalizată, în funcţie de atât de necesara „operaţie de confruntare” (Negrici, 1978, 9) directă cu opera, căreia actul critic îi proiectează o viziune configurativă.
În fiecare ţinut al expresivităţii (in)voluntare, Eugen Velican încearcă să-şi zăgăzuiască emoţia inspiratoare, ca unică legitimare a calităţii artistice a unei scriituri sau a alteia, a unei forme trăite cu entuziasmul inerent, care dublează desigur starea de spirit a scriitorului, fie el Arghezi, Stelaru, Şolea, Cărtăreascu, Iaru, Muşina, Stratan ş.a. „Despre (ne)receptarea literaturii”, Eugen Velican îi avertizează pe profesori că literatura nu se poate preda. Îl citez, pentru că-i dau întru totul dreptate: „Profesorului îi rămâne doar misiunea de a induce în literatură şi de a preda un alt obiect, anume cultura. Avându-se în vedere că literaritatea e viaţa operei, n-ai cum s-o predai în alt mod decât din interiorul ei”. Eugen Velican mai afirmă că, fiind vorba de o lecţie de artă, e nevoie de-a le explica ucenicilor că ei se află în faţa unui alt mod de a comunica. Textul e un joc superior al cuvintelor şi sensurilor, iar în cele din urmă „dascălul” trebuie doar să-şi sugestioneze discipolii decât să-i facă să priceapă şi să reţină.
Dar dincolo de metacritica de rigoare, Eugen Velican vădeşte sarcasm când denunţă valul de indiferenţă insurmontabil al, de pildă, elevilor de liceu industrial din rândul cărora puţini elevi îşi însuşeau competenţe de argumentare şi de gândire critică, îşi apropriau operaţii cognitive şi comunicative (de genul a analiza, a susţine, a compara, a evidenţia, a argumenta) care rămâneau inaccesibile pentru cei mulţi.
Expunându-şi propria metodă, preopeuintul târgujian vădeşte ceea ce Umberto Eco înţelege prin „lectorul semantic şi lectorul critic” care militează pentru „apărarea sensului literal”, pentru diada inentio auctoris – intentio operis. Speră in extremis într-un cititor model, dar acesta, precum Godot, nu vine. Iar criticul care caută un cod secret caută probabil o definire a strategiei ce produce „moduri infinite de a pricepe textul într-un mod just din punct de vedere semantic.
Protagonistul unei asemenea „aventuri” hermeneutice caută desigur „imaginea din covor”. Adică – precizez – acea interpretare semantică ascunsă (Eco, 2007, 37-39), interpretul partiturii ecriturale admite că se află înlăuntrul unui idiolect deschis. Consecinţa e una singură: să procedezi apelând la lucrări de referinţă precum cele ale unor Hugo Friedrich, Paul Cornea, Marguerite Yourcenar, Al. George, Livius Ciocârlie. Eugen Velican admite prin urmare că poezia modernă are dreptul de a fi preţuită prin cunoaştere, prin pătrunderea elementului cerebral, iar cea interbelică (a românilor Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia) prin sincronizare cu poezia universală. Apoi remarcă, cu umoru-i remarcabil, că „toţi cei ce reuşesc să recepteze poezia modernă devin iubitori ai literaturii”.
În ceea ce-l priveşte, optează pentru „lectura exploratorie, aptă să recupereze un simbol (sau un grup de simboluri – n.m.), să se focalizeze asupra unui singur aspect. Judecăţile critice pe care le emite sunt în genere corecte. Sunt – cum ar considera Serge Doubrovsky – integrate într-o „mişcare circulară” care nu se opreşte niciodată. Ca atare Eugen Velican se comportă faţă de gândirea contemporană ca un reformator ce-şi propune s-o orienteze spre umanitate. Care-i sunt punctele de sprijin? Le vom afla în cele ce urmează pe parcursul a câtorva episoade. E profitabil să ne reamintim, de la bun început, că, asemenea lui Serge Doubrovsky, gorjeanul nostru se străduieşte să stabilească un itinerar cât mai adecvat între timpul operei şi timpul criticului (Doubrovsky, 1977, 11).
Firească survine în acest nou context – şi în acest proiect – ideea că „fractuririştii” recurg în van la vulgaritate, obscenitate, trivialităţi lexicale, veritabil kitsch, se găsesc evident în criză de vedetism, de exacerbare a nonconformismului. Elevele domnului profesor care au semnat în revista „Interval” a C.N. „Spiru Haret” Târgu-Jiu au dezavuat o asemenea atitudine scandaloasă. Citez deci argumentativ: „Coborârea în animalitate, prezenţa unui univers pierdut pentru spiritualitate, mimarea actului literar nu atrag, ci îndepărtează de texte. A alege calea descrierii minorului şi a derizoriului, a scrie despre fleacuri, a aluneca în pornografie nu înseamnă a crea durabil, ci, dimpotrivă, a da naştere la ceva care, după expresia unui prozator, are „durabilitatea pojarului”. Să crezi că orizontul de aşteptare al cititorilor tăi aflaţi la vârsta adolescenţei este „desfătarea întru scârbe” a naratorilor înseamnă o gravă eroare. Exigenţele lor nu se îndreaptă nici spre o literatură siropoasă, copleşită de sentimentalism, care idealizează lumea, dar nici spre texte din care lipsesc oazele de frumuseţe şi valorile degnitative.”
Gestul de a opune acestor deraieri simptomatice manifestul literar al boierismului lansat de Marius Marian Şolea reprezintă ataşarea criticului pedagogic Eugen Velican de o literatură viguroasă, elegantă, diversificată (ci nu una periferică, minoră, gregară – n.m.) care „să ţintească temele mari, vigoarea artistică şi ritmurile perene” (V. Arta ecologică, în Luceafărul, nr. 41/2006, p. 3, director Marius Tupan).
Ion Popescu-Brădiceni
