BOCETUL „COJINE – MUMĂ, COJINE!” ÎNTRE TRADIŢIE ŞI REALITATE – Studiu etno-folcloric

RUDARII au fost iniţial robi domneşti, care au scos aurul din nisipul apelor. În zăvoaiele râurilor, rudarii căutători de aur au descoperit lemnul de esenţă moale, pe care în timpul neprielnic (ploaie şi frig) scoaterii metalului preţios, au început să-l prelucreze.

Aşa au ajuns ei meşteri lingurari, fusari, rotari ş.a. Rudarii au fost asimilaţi în timp de populaţia majoritară, stabilindu-se chiar căsătorii mixte.

Rudarii nu se declară ca aparţinând comunităţii rromilor, de care susţin că se deosebesc total.

Ei nu vorbesc limba rromanes şi se ocupă cu prelucrarea lemnului, spre deosebire de ţigani, care prelucrează fierul.

De asemenea, portul lor este aproape identic cu al românilor.

Una dintre comunităţile importante de rudari din Gorj este cea de la Buduhala (Teleşti).

Rudarii s-au stabilit acolo în jurul anilor 1885 – 1890 în stânga şoselei Tg-Jiu – Motru săpându-şi bordeie la marginea pădurii Scăuniş, de unde îşi luau lemnul de lucru.

Obişnuite deveniseră în zonă furturile de lemne în vederea valorificării la cetăţeni, de aceea conflictele dintre pădurari şi rudarii hoţi de lemne erau frecvente.

Cunoscut este evenimentul tragic al împuşcării mortale de către pădurarul Vârtejan, a rudarului Ion Mărunţelu, prins la furat de lemne cu căruţa.

Întâmplarea dureroasă a devenit subiectul unui cântec-bocet, intrat în folclorul muzical românesc.

Cazul a fost unul real, petrecut în anul 1972, fiind cercetat de organele de urmărire penală şi judecat de instanţe.

Conflictul dintre rudarii din Buduhala şi pădurarul Vârtejan a fost unul real.

Pentru stricăciunile provocate fondului forestier rudarii au fost amendaţi şi ameninţaţi în numeroase rânduri de către pădurar, iar locuitori ai rudăriei din Buduhala şi-au amintit că înainte cu un an de tragicul eveniment, Vârtejan l-a ţinut o noapte întreagă legat de un copac din pădure, pe rudarul Ion Mărunţelu.

Episodul a fost sugerat de creatorul popular în textul bocetului, pus în seama mamei rudarului omorât: „Eu ţi-am spus de-acum un an / Că te-mpuşcă Vârtejan”.

Cercetările în teren făcute iniţial de distinsa profesoară Paulina Cornoiu din Teleşti şi continuate de noi, pentru documentarea prezentului studiu, ne-au dus la concluzia că acest bocet a fost creat, să fie cântat, de către numita Brânzan Ioana (Balala), o solistă vocală din Buduhala – Rudărie, comuna Teleşti, participantă la concursuri muzicale locale.

Ea a mărturisit că a creat cântecul (fapt confirmat de mai multe rudărese locale) la scurt timp după tristul eveniment al dublei crime, victime fiind rudarul Ion Mărunţelu şi pădurarul Vârtejan, aşa cum a consemnat profesoara Paulina Cornoiu, într-o culegere de folclor de pe Valea Bistriţei: „În perioada în care a urmat după înmormântarea lui Ion Mărunţelu, localnica Brânzan Ioana avea un copil mic, grav bolnav, pe care zilnic îl ducea în braţe la tratament, cale de 5 km, în comuna Câlnic, unde era dispensarul. Mergând aşa pe şosea, pătrunsă de tristeţe, durere, milă, pentru propriul ei copil aflat bolnav, dar şi pentru copiii lui Ion Mărunţelu, pe care îi vedea mereu plângând şi strigând când după mama (aflată la închisoare), când după tata (mort), i-a venit ideea să facă aceste versuri şi să le cânte ca pe un bocet”.

Aşa a apărut această variantă, în care nu a folosit niciodată cuvântul „Codin” („Cojin”).

Creatoarea – solistă Brânzan Ioana (Balala) a mărturisit că ştia din comunitatea rudarilor de la Buduhala o variantă doljeană a unui cântec inspirat de realitatea accidentării mortale a rudarului Marin (nume frecvent întâlnit în judeţul Jiului de Jos) de către pluta, care a căzut pe el, în timp ce a tăiat-o. Ea l-a adaptat la situaţia reală a tragediei de la Buduhala, reuşind să creeze „Cântecul rudarului din Buduhala omorât de pădurarul Vârtejan”.

Solistul de muzică populară Ion Dolănescu a întâlnit-o instantaneu pe Brânzan Ioana (Balala) în piaţa din Petroşani unde gorjeanca valorifica produse agro-alimentare. Ea i-a oferit solistului şi varianta cântecului – bocet pe care l-a creat, în urma unei întâmplări reale.

Ion Dolănescu a cântat iniţial această variantă, inclusiv la un spectacol susţinut la Peştişani – Gorj.

Aflând apoi de varianta doljeană a rudarului Marin, omorât de pluta tăiată, marele solist Ion Dolănescu, aflat în apogeul afirmării, a creat o nouă variantă din care a dispărut elementul infracţional al dublului omor, înlocuindu-l cu întâmplarea nefericită a accidentării lui Cojin „a căzut pluta pe tine”, într-o îndeletnicire în care acesta era pericolul major, presupunând un blestem al soartei.

Prin interpretarea frecventă a cântecului la posturile de radio şi TV, Ion Dolănescu a impus această variantă, care a ajuns cunoscută la nivel naţional.

Făcând o paralelă între cele două variante ale cântecului – bocet putem concluziona:

Varianta creată de Brânzan Ioana (Balala) este o cronică a întâmplării din pădurea Daimac de la Buduhala – Teleşti.

Cântecul – bocet are în prezentarea sa epică de început, dezvăluit visul prevestitor al morţii, cu care mama şi-a avertizat fiul: „Ascultă, Ioana-ncoa! / Aseară când m-am culcat, / Vis urât eu am visat: / Să nu te duci la pădure, / Că dă Vârtejan de tine! / …Şi te-mpuşcă Vârtejan, / Cu puşca de pădurar”.

Ca într-o naraţiune este prezentată gradat acţiunea ce se derulează spre punctul culminant la care s-a ajuns şi datorită neascultării părinteşti: „Dar Ion nici habar n-avea, / Sania că şi-o lua, / Toporul în ea punea / Pe rudari că mi-i chema, / În pădure se ducea, / Lemne cu topor, tăia / Sania de şi-o umplea, / Vârtejan s-apropia…”

Punctul culminant este tragic şi se consumă în două ipostaze: „Vârtejan s-apropia / Puşca el şi-o încărca, / Pe Ion îl răsturna”.

Rudarii au acţionat după Legea Talionului: „Rudarii când au văzut, / La săcuri s-au repezit, / Mâna pe săcuri au pus, / Pe Vârjan l-au răpus”din convingerea: „L-au răpus, mi l-au tăiat, / Pentru că e vinovat!”.

Această acţiune colectivă crudă a fost amplificată de Mărioara, nevasta lui Ion cel împuşcat: „Mărioara auzea, / Pădurea mi-o colinda, / Mâna pe topor punea, / Pe Vârtejan îl lovea / Şi gâtul i-l reteza”.

Pentru fapta răzbunării lor infracţionale rudarii au fost anchetaţi, judecaţi şi condamnaţi: „Miliţia când venea, / Pe rudari mi-i aduna… / Judele îi judeca / La-nchisoare că-i băga / Pe rudari 17 ani, / C-au făcut crime mai mari, / Rudăriţă 7 ani, / Că are copii orfani.”

Prezentarea derulării acţiunii, între intrigă şi deznodământ, făcută de creatoarea Brânzan Ioana (Balala), urmează întocmai faptele realităţii redate şi în actul de acuzare al Procuraturii Judeţene Gorj.

Partea a doua a „Cântecului rudarului din Buduhala…” este consacrată bocetului rudăriţei – mamă.

Unele formule ale bocetului amintesc de jelitul la cruce (la mormânt): „Au, au, au, Ioane al meu, / Nu mai pot de dorul tău / Şi ţie nu-ţi pare rău… / … Au, au, au, Ioane al meu, / Plângem toţi de dorul tău!”

De fapt varianta bocetului târziu este lămurită de destăinuirea Ioanei Brânzan (Balala), autoarea „Cântecului rudarului din Buduhala”: „Mergând aşa pe şosea, pătrunsă de tristeţe, durere şi milă… pentru copiii lui Ion Mărunţelu, pe care îi vedea mereu plângând şi strigând când după mamă (aflată în închisoare), când după tată (mort) i-a venit ideea să facă aceste versuri şi să le cânte ca pe un bocet”.

Invocarea „Scoală Ioane şi te uită!” se face după „tiparele” cântărilor de jelire la mormânt, frecvente în Gorj, în care se exprimă deopotrivă dorul şi nevoia faţă de cel dispărut, de a lua astfel cunoştinţă de greutăţile urmaşilor, în ideea doritului şi necesarului lor sprijin: „Să vezi copilaşii tăi, / Mititei şi singurei, / Fără tată lângă ei. Ei se uită spre pădure / Şi-ntreabă mereu de tine”.

Interogarea infantilă, nevinovată „Mamă, tata nu mai vine?” are menirea de a amplifica această nevoie de ajutor.

Rudarul, întocmai ca-n balada populară a avut contribuţie, prin priceperea de meşteşugar, chiar la agonisirea produselor pentru pregătirea tradiţionalei mese de pomană, prin implicarea de negustorese a rudăreselor: „Pupa-ţi-aş mâinile tele, / De făceai linguri cu ele, / Şi colindam satele / Şi-nşelam rumâncile. / Ia, cocoană, fusu-al nou / Pe făină şi pe slană, / Să-i pun lui Ion pomană”.

Lăutarii din importantele vetre de muzicanţi Pârâul de Pripor şi Tismana, situate nu departe de Buduhala, cunoscând bine întâmplarea tragică din Pădurea Daimac au creat şi au interpretat variante apropiate de cea lansată de Brânzan Ioana (Balala), chiar şi după ce Ion Dolănescu a impus prin radio / TV varianta „Cojine…”.

Cântecul „Cojine, mumă, Cojine!” interpretat de Ion Dolănescu este unul artistic, iar conţinutul lui prin text se deosebeşte esenţial de cel creat de Brânzan Ioana (Balala).

Comun pentru ambele variante este faptul că sunt cântece – bocet, interpretate pe o melodie asemănătoare.

Personajul – erou al variantelor este un rudar, numit diferit.

În varianta gorjeană impusă de Brânzan Ioana (Balala) şi de lăutarii din zonă, personajul central este rudarul Ion Mărunţelu, în timp ce în cântecul lui Ion Dolănescu acesta este rudarul Codin (Cojin), variantă a numelui Mărin, din zona doljeană a zăvoaielor apelor.

Dacă în varianta gorjeană, drama corespunde realităţii şi se referă la o dublă crimă, victime fiind rudarul Ion Mărunţelu şi pădurarul Vârtejan, în cântecul lui Ion Dolănescu victima este rudarul Codin (Cojin) iar moartea sa se produce fără vinovăţia cuiva, accidental, printr-o împrejurare a sorţii („A căzut pluta pe tine”).

În ambele variante moartea rudarului a fost prevestită în visul de mamă („A visat ea-n miez de noapte / Vis urât şi rău de moarte”) ca o expresie a existenţei stării de veghe permanentă a sentimentului matern, mereu ocrotitor al copilului, pe care în cazul nostru, îl avertizează de posibila dramă, dându-i şi sfatul preventiv („Vorbeau numai amândoi / Să nu mai plece-n zăvoi”). În varianta Ion Dolănescu a cântecului – bocet apar şi alte semne prevestitoare de moarte: „I-auzi cum urlă căţeaua / De răsună şi vâlceaua”.

Textul scoate în evidenţă în această parte expozitivă elemente ale neînţelegerii dintre soacră şi noră, în dorinţa fiecăreia de a-şi impune punctul de vedere în relaţia cu fiul, respectiv bărbatul.

La visul – avertisment al mamei şi chiar la amintirile exprimate ale rudarului („Mie mi se face semne / Să nu mă mai duc la lemne”), soţia – rudăriţă se opune: „Ascultă Cojine-ncoa, / Tu lucrezi numai pe toane / Şi copiii-ţi mor de foame / Stai acasă, nu munceşti / Şi-asculţi la mă-ta poveşti?!”

Este replica hotărâtoare spre destinul tragic pe care rudarul, chiar dacă l-a presimţit, l-a urmat: „Iară Cojin ce-mi făcea? / Rudăriţa-o asculta, / La pădure se ducea… / La margine de pădure / A pus mâna pe secure / Ca să taie-o plută dreaptă / Cu securea lui cea lată.”

În varianta cântecului – bocet interpretat de Ion Dolănescu punctul culminant este expus concis ca o împrejurare tragică posibilă a îndeletnicirii rudăreşti: „Şi cum era singurel / A căzut pluta pe el”.

Datorită unei situaţii de suspans şi bănuieli: „Rudăresele la masă / L-aşteaptă să vină-acasă / Vremea era la chindie / Cojin nu mai vrea să vie”, întocmai ca-n balada „Mioriţa”, măicuţa bătrână, care-i prevestise întâmplarea tragică, a plecat în căutarea fiului: „Mă-sa nu mai aştepta / Şi în pădure pleca”.

Acolo ea a constatat tragicul eveniment printr-un impact, care a determinat-o să se manifeste prin jelirea asemănătoare cu aceea de la capul mortului şi cu căinţa fatală a neascultării părinteşti: „Au, au, au, mumă Cojine, / Ce-a vorbit muma cu tine / Să nu te duci la pădure, / Că pică pluta pe tine. / Tu te-ai dus, n-ai ascultat / Pluta pe tine-a picat”.

Şi în cântecul lui „Cojin” interpretat de Ion Dolănescu, la fel ca în cel al rudarului Ion Mărunţelu, cu circulaţie zonală gorjeană, partea a doua este dedicată bocetului, în care sunt expuse sentimentele faţă de cel dispărut, cu consecinţele suferinţelor familiei rămase fără ajutorul întreţinătorului principal, pe care în naivitatea infantilă, copiii în suferinţă îl mai aşteaptă, întrebând cu deznădejde când vine : „Mamă, tata nu mai vine?” primind un răspuns al unei nesiguranţe de amânare vremelnică : „Vine azi sau vine mâine, / Vine peste-un an de zile, / Vine azi sau vine joi, / Vine peste-un an sau doi”.

În cântecul lui Ion Dolănescu referirile la calităţile de meşteşugar ale rudarului – victimă sunt mai ample decât în varianta Ioanei Brânzan (Balala): „Măi Cojine, măi Cojine / N-o mai fi rudar ca tine / Să-nvârtă securea bine. / Că din două tăieturi / Făceai pluta bucături / Şi făceai albii din ea / Să-ntreţii familia… / Pupa-ţi-aş mâinile tele / De făceai linguri cu ele, / Pupa-ţi-aş eu cesla (tesla) ta, / De scobeai ălbii cu ea”.

Finalul celor două variante este identic şi se referă la pomană, ca o masă de cinstire tradiţională a mortului, la care în cazul nostru chiar răposatul prin truda din timpul vieţii şi-a adus contribuţia: „Ia, cocoană, fusu-al nou / Făcut de Cojin al meu, / Pe făină şi pe slană / Să-i pun lui Cojin pomană!”

Concluzionând, se constată puncte comune şi deosebiri în textul celor două variante, toate prezentate anterior, acestea rezultând din realitatea situaţiei, în cazul variantei gorjene ori din nevoia de exprimare artistică în situaţia cântecului interpretat de Ion Dolănescu.

Prezentul studiu are menirea de a lămuri originea şi conţinutul acestui bocet, în care victimă este un rudar, aparţinând unei etnii recunoscută prin sărăcia în care a trăit şi trăieşte.

Al. Doru ŞERBAN