Bisericile de lemn din comuna Stoina, trecut și prezent (I)

Bisericile de lemn sunt parte componentă a artei populare româneşti, expresie a tradiţiilor arhitecturale ancestrale ale poporului român, o continuitate a artei construcţiilor în lemn în arta bisericească. Planul acestora este de tip navă, asemănător caselor ţărăneşti, cu frumoase decoraţiuni geometrice, săpate în lemnul stâlpilor de susţinere, în cerdac, pe brâiele ce înconjoară corpul unora din aceste minunate construcţii sau pe uşile lor. Unele îşi înalţă sveltă spre cer turla, în vârf de săgeată, asemănătoare cu imensitatea catedralelor gotice occidentale, sau cu alura unor simple case ţărăneşti.

Biserica satului Mielușei după resfințire
Bisericile din lemn au fost înălţate din Maramureş până în Oltenia, o parte din ele rezistând timpului până în zilele noastre. În 1918 existau 1440 biserici de lemn, din care 650 în Banat şi Transilvania, 490 în Oltenia şi Muntenia şi 300 în Moldova, iar în zilele noastre numărul lor este de 1276. Astfel, în Oltenia, se mai cunosc 142 de biserici de lemn, cele mai cunoscute fiind cele din: Socoteni-Gorj, Curtişoara-Gorj, Olăneşti-Vâlcea.[1] Astfel de construcţii sunt întâlnite peste tot, în Europa: bisericile din Urnes-Norvegia numite stavkirke (biserici de stâlpi), în Suedia sau complexul Kiji Pogost-Karelia din Rusia. Valoarea artistică constă în elementele specifice ale acestora: îmbinarea cu măiestrie a bârnelor de lemn, finisarea lor, turla maiestuoasă, decorurile exterioare (crucea, brâul, motivele geometrice), absenţa temeliei îngropate. În arta şi arhitectura religioasă a Gorjului, bisericile de lemn mărturisesc cel mai bine existenţa unei vechi civilizaţii a lemnului cu rădăcini adânci în trecut. Astfel, în Gorj se mai păstrează în prezent 119 biserici de lemn, fiind judeţul cu cele mai multe astfel de clădiri de patrimoniu, aparţinând secolelor XVII-XIX. Specific acestor construcţii de lemn gorjeneşti, este aşezarea temeliei direct pe pământ, absenţa turlei-clopotniţă pe pronaos, prezenţa unui perete plin între pronaos şi naos, precum şi lipsa unor pisanii care să aducă dovezi cu privire la istoricul lor. Acoperişul avea învelitoarea din şiţă material lemnos bătut într-o tehnică anume, cu ajutorul cuielor de lemn. De asemenea, ctitorii lor sunt oameni de diverse categorii, de la boieri, clerici, la simpli moşneni. Erau construite pe dealuri şi coline înalte sau pe văi greu accesibile. [2]

I. Biserica satului Stoiniţa
Notat ca pârâu pe harta Scwantz cu numele Stoiniza, atestat ca sat megieş în Plasa Hamărăzii de Sus, conform Catagrafiei din 1831, numit mai târziu şi Stoeniţa. Biserica de lemn Sfinții Voievozi a fost construită ca biserică filială a Parohiei Păişani, în cătunul Stoiniţa, din comuna Stoina în anul 1796 aşa cum se menţionează în Catagrafia Episcopiei Rîmnicului de la 1840: „pe proprietatea de-a valma Stoiniţa, este o biserică de lemn cu hramul Sfinţii Voievozi, construită de Pătru Druţu i popa Ştefan la anul 7305 (1796), noiemvrie 8.”[3] În alte documente anul construcţiei diferă, anul 1800 sau 1830-1831, probabil sunt menţionaţi anii în care biserica a suferit unele modificări ulterioare, când este amintită ca având hramul Sfântului Grigore Decapolitul. Este reparată la 1879 şi 1911, când este înzestrată şi cu 6 pogoane de pământ. Charles Laugier o aminteşte ca fiind construită din bârne de lemn, veche de vreo 60 de ani, aflată în stare mediocră şi împrejmuită cu ulucă, având în jurul ei pădure şi livezi. Al. Lahovary, în Marele Dicţionar Geografic Lahovary, arată că satul Stoiniţa are o biserică de lemn cu hramul Sfântul Grigore Decapolitul deservită de un preot.

Biserica actuală a satului Stoina
Date despre ctitorii acestei biserici ne sunt oferite de catagrafiile vremii, astfel într-una din ele se aminteşte de popa Ştefan ce avea o jumătate de pogon de vie, 3 stânjeni de pământ, 80 de pruni, iar Pătru Druţu era moşnean şi proprietar de pământuri, satul Stoiniţa fiind un sat de moşneni în integralitate. De asemenea, popa Ştefan alături de diaconul Gheorghe semna între 1832-1834, Condica de stare civilă ale parohiei Sf Grigorie Decapolitul, mahalaua Stoiniţa. Cercetând Registrele de stare civilă ale comunei Stoina, anii 1830-1866, aflate în fondul Arhivelor Naţionale Gorj, întâlnim consemnate numele altor preoţi ce au slujit aici, precum popa Şerban Călugăru, popa Ştefan Peptan, popa Dumitru, popa Kostandin sau popa Dumitru Petrescu. Din păcate, nu s-au păstrat imagini foto consemnate sau obiecte ce au aparţinut acestei biserici.[4] S-a păstrat totuşi, peste timp, un inventar ce se află în momentul de faţă în Fondul Protoieria Dolj, din cadrul Arhivelor Naţionale Dolj, document datat 1848, ce poartă ştampila parohială şi semnăturile preoţilor Avram şi Gheorghe, se arată că biserica făcea parte din parohia satelor Stoina şi Stoiniţa.[5] Se pare că în jurul anului 1922 o furtună a afectat acest lăcaş, un trăznet provocând un incendiu ce a făcut ca ea să fie închisă iar consiliul parohial să ia decizia demolării ei şi construirea uneia noi la şoseaua judeţeană, lucrare ce a demarat în anul 1924, după ce s-au purtat o serie de corespondenţe cu protoieria, Episcopia Râmnicului şi direcţia de patrimoniu ce nu dorea demolarea ei. Se pare că biserica era construită asemănător celei din satul Socoteni-Slăvuţa, comuna Cruşeţ, învecinată comunei Stoina, ridicată între anii 1683-1684, de meşteri populari locali. De fapt, singura descriere a acestei biserici o avem relatată în Memoriul explicativ alcătuit de trimisul episcopiei de Râmnic, arhitectul Al. Referendaru, în iulie 1923: „La depărtare de 40 km de Craiova, pe dreapta râului Amaradia, într-o mică livadă cu pruni este o mică biserică de lemn cu înfăţişare rustică şi agreabilă. Este aşezată în marginea drumului vicind şi în preajma dealurilor acoperite de pomi, vii şi râpe. Alături de biserică este o mică baracă acoperită unde se ţine clopotul. Biserica este cu totul de lemn fără soclu de zidărie. Bârnele sunt foarte groase şi nu este putrezită decât puţin, talpa de jos. La exterior lemnăria este aparentă văzându-se încheieturile şi îmbinările meşteşugite. În interior este tencuită şi văpsită în coloare de apă, în gălburiu. Învelitoarea este în scânduri de 1 metru de stejar – draniţe, cari sunt cam căscate la unire, dar nu reformate. Nu are turlă. Pe acoperiş are 2 cruci de fier. Planul este un dreptunghi fără sânuri. Amvonul este o tindă ţărănească cu 4 colonete de stejar, pe care se sprijină cosoroaba crestată formând pe cei 4 stâlpi trei arcade cu crestituri, una în ax de 0,77 cm pe care se intră urcând o treaptă de stejar masiv, iar altele 2 lângă ea mai largi de 1,40 cm, iar în laturi câte una, închise în staciţi simpli subţiri de stejar. Se intră pe o uşe cu tăbli de brad prevăzută cu geamuri. Cea veche este trântită alăturea şi este din blăni. Sub un brâu ce încinge în lung faţada principală este ca ornamente o cruce de stejar, sculptată în bârnă, ca cheie de legătură în mijlocul unui arc de mâner de coş, formând …cu sculptură în crestături ce înconjoară uşa ca un cadru şi se termină cu un cap în formă de himeră bine prins ca formă şi tehnică. Lărgimea tindei este de 4000 cmt, iar lungimea este de 122 cmt. Peretele despărţitor al pronaosului a fost din bârne tăiate şi îndreptate şi prinse îmbinările în exterior. Din tindă se intră direct în naos, mare de 5,60 mt în lungime şi 4 mt lăţime. Altarul hexagonal larg de 2,68 mt şi 2,75 mt lăţime. Are în naos două ferestre de o,33 mt şi 0,41 mt de stejar cu grilaj vertical de fier în vergele, în altar o fereastră la fel ca a naosului şi două mici deschideri de 0,08 mt pe 0,20 mt fără geamuri. Tâmpla e de lemn, fără să aibă uşile zugravite cu apă şi culori. Are 4 icoane împărăteşti frumos pictate şi 12 mici, cu crucea şi cele două accesorii în partea superioară. Mai sunt în biserică încă 6 icoane. Nu are pisanie şi nici semnări pe lemnărie, pe una din icoane Maica Domnului cu Pruncul în braţe este leatul 1827. În biserică, bolta e un cilindru din scânduri bărduite şi tencuite, aşezate pe dublouri-arcuri de lemn îmbinate. În altar, sub formă cilindru şi segment sferic pe arcuri-dublouri de lemn ca la naos.Piciorul prestolului de zid, masa proscomidiarului şi a prestolului de blăni de uzate, fără importanţă ca şi întregul mobilier ce se află ruinat. Duşumelile sunt de lemn, uzate, iar:
– ca aspect: are simplitate, structura proporţionată şi caracterul cătunului acestuia oltenesc;
– ca elemente materiale: săvârşită din stejar, de dimensiuni mari, în exterior, bine îmbinată, fără decoraţiuni;
– ca elemente de compoziţie: tinda cu stâlpi, cosoroabele crestate, uşa decorată simplu şi corect.”
Aminteşte de asemenea şi de stadiul construcţiei noii biserici: „biserica nouă e tot în acelaşi stadiu, nu s-a început, are puţin nisip şi câteva mii cărămizi.”[6]
În urma acestui memoriu şi al celui făcut de protopopul Pârşcoveanu Gheorghe la 31 decembrie 1923, direcţia monumentelor va da aprobarea demolării bisericii de lemn şi folosirea lemnului ei la construcţia celei noi. Despre acest lucru aminteşte şi preotul Constantin Nicolaescu, în monografia personală referitoare la parohia Păişani, datată 1976, că prin anul 1780-1790 s-a ridicat în mijlocul acestui sătuc o bisericuţă de lemn ce a fost deschisă cultului până în anii 1923-1924, când o furtună a dărâmat-o. Icoanele care erau portative şi ce mai era de valoare au fost duse la Sfânta Episcopie a Râmnicului, constituind piese la muzeul bisericesc al Epicopiei. La sfîrşitul anului 1924 s-a pus bazele unei biserici de zid sfinţită la 1936, pictată de pictorul Ilie Belgun între 1930-1932.[7]
(va urma)
Prof .Stancu Claudiu