După ce am prăznuit duhovniceşte cele trei sărbători împărăteşti: Naşterea Domnului, Tăierea împrejur şi Botezul Domnului, ca pe nişte alese prilejuri de renaşere şi primenire sufletească, Biserica noastră a rânduit prăznuirea celui mai mare dintre sfinţii săi, Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului, pentru că s-a păstrat obiceiul ca a doua zi după Botezul Domnului să se facă pomenirea vieţii şi activităţii Sfântului Ioan Botezătorul. El este cel din urmă prooroc al Vechiului Testament şi cel dintâi propovăduitor al lui Mesia, a fost Luceafărul care a străpuns întunericul şi a vestit apariţia «Răsăritul celui de sus», a fost zorile care s-au arătat după întunericul păcatului şi înainte de a apărea pe bolta existenţei pământeşti a rămas cu numele de «soarele dreptăţii», a fost «pecetea proorocilor», cel mai mare prooroc pentru că a anunţat nu numai venirea lui Mesia, pregătind poporul pentru a-L primi ca izbăvitor al neamului omenesc, dar, mai mult, el L-a prezentat şi arătat poporului pe Mesia – Hristos: «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii» (Ioan 1, 29). Domnul Iisus Hristos va spune că Sfântul Ioan a fost „mai mult decât un prooroc” şi „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 26-28), deci, mai presus decât toţi oamenii, precum îl preamăreşte Biserica! Sfântul Ioan Botezătorul contura un chip care, oricui îl privea, îi lăsa impresia de neşters a unui om de o neobişnuită tărie şi măreţie sufletească. Trupul slab de asceză, faţa suptă, ochii limpezi şi adânci vădeau pe omul al cărui centru de gravitaţie era mutat din afară spre zona adâncă a vieţii lăuntrice duhovniceşti. Întreaga făptură a sfântului respira linişte, stăpânire de sine, un calm deplin şi radia unda învăluitoare a celui deprins ca să strălucească în vecinătatea lui Dumnezeu. Cuvântul său era blând dar şi energic, mustrător, dar şi încurajator, aspru, dar şi plin de căldură şi înţelegere, poate răscolitor, dar şi liniştitor; subordonat unui înalt ideal, acela de a le deschide oamenilor inima pentru primirea lui Mesia, pentru participarea la viaţa cea nouă care avea să constituie conţinutul epocii mesianice.
,,Șerpi, pui de viperă, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie?”
Viaţa şi predica Sfântul Ioan Botezătorul constituie un bogat şi însemnat izvor de învăţătură, de pildă şi chemare pentru totdeauna şi mai ales pentru noi cei de azi. Fiind trimisul Lui Dumnezeu, înaintemergător al Fiului Său, trebuia să-i pregătească pe oameni prin pocăinţă pentru a-L primi pe Mesia, pentru că Sfântul Ioan propovăduia apropiata venire a lui Mesia, îndemnând oamenii la lepădarea de păcat. El îndemna la întoarcerea de la starea nefirească creată de păcat, la starea firească în Dumnezeu, deoarece pocăinţa înseamnă a-ţi da seama de păcat şi de greutatea lui şi apoi luarea hotărârii de îndreptare, de părăsire a vieţii păcătoase şi a trăi după voia lui Dumnezeu. Pocăinţa este schimbare prin „înnoirea minţii” (Romani 12, 2), schimbarea mentalităţii, o reaşezare a gândirii şi vieţii noastre în duhul Lui Dumnezeu. Prin pocăinţă Sfântul Ioan descoperă şi arată sensul şi dimensiunea autentică a căinţei ca putere extraordinar de mare de primenire sufletească, de renaştere a umanului din oameni, chiar dacă, de multe ori, le-a adresat cuvinte de aspră mustrare fariseilor şi saducheilor, denunţându-le duplicitatea şi arătându-i ca pe unii care voiau să apară evlavioşi fără să fie în realitate, cu toate că le-a lăsat, totuşi şi lor o portiţă de salvare, îndemnându-i să facă roade vrednice de pocăinţă (Mat. 3, 8). Dacă amânăm pocăința, spovedania, și nu ne spălăm păcatele prin căință și fapte bune, atunci, ne așteaptă pedeapsa lui Dumnezeu, care începe de pe pământ prin tot felul de suferințe, de pandemii, și care se continuă dincolo prin osândă. Pomii sunt toți oamenii, securea care stă la rădăcină este moartea, care taie viața oamenilor de pe pământ și desparte sufletul de trup, iar focul în care se aruncă pomii fără roade bune este focul iadului, în care se aruncă toți creștinii fără pocăință și fapte bune. Iată, ce frumoase învățături dădea Sfântul Ioan celor ce veneau la el în pustiul Iordanului. Iar dintre roadele de pocăință pe care Botezătorul Domnului le cerea de la iudei erau două: să creadă în Hristos și să facă fapte de milostenie. Că îl intrebau cei ce veneau la dânsul: Ce să facem deci? (Luca 3, 10).
Iar Ioan îi învăța zicând: Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă asemenea. Vameșilor, adică celor ce încasau impozite de la oameni, le răspundea: Nu faceți nimic mai mult decât ce vă este rânduit. Iar ostașilor le spunea: Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept și să fiți mulțumiți cu solda voastră (Luca 3, 11-14). Numai cărturarilor și fariseilor le adresa Sfântul Ioan Botezatorul cuvinte de mustrare pentru necredința lor, zicându-le: Șerpi, pui de viperă, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? (Luca 3,7). Asprimea şi-a temperat-o cu îndemnul încurajator ca fariseii şi saducheii să facă efortul de a ieşi din ipocrizia şi minciuna în care se complăceau şi să intre în rândul celor ce se căiesc, pregătindu-se, astfel şi ei, pentru primirea lui Mesia. Biserica noastră a închinat Sfântului Ioan Botezătorul şase sărbători: zămislirea lui (23 septembrie), naşterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), tăierea capului (29 august), prima şi cea de-a doua aflare a capului lui (24 februarie) şi cea de-a treia aflare a capului său (25 mai). Ioan este nume iudaic: ,,Iohanan” prescurtare din ,,Iehohanan” şi înseamnă «Dumnezeu s-a milostivit», iar, foarte mulţi români poartă numele de Ion (forma neaoşă), Ioan, Ioana (fie ca atare, fie în diferite variante: Ionel, Nelu, Ionică, Nică, Ionuţ, Onuţ, Ionela, Nela, Ionica, Oana şi multe altele), alcătuind cea mai bogată familie onomastică de la noi.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
