Cuvântul «pandur» a fost folosit pentru prima oară în lumea germanică, desemnând grupurile de vikingi care făceau diversiuni în tabăra duşmanilor lor, atunci când vikingii pustiiau sudul Mării Baltice, iar, în epoca modernă, prusacii au reinventat şi au redimensionat în alte împrejurări acest cuvânt, făcând referire la trupe special pregătite pentru producerea diversiunilor în armata habsburgică, acestea însemnând asasinarea comandanților, răpirea unor persoane de rang înalt, distrugerea depozitelor de muniție, trupe speciale care acționau, de regulă, în spatele frontului, iar, la rândul lor, habsburgii au preluat și ei metoda, răspunzându-le prusacilor întocmai, ceea ce explică faptul că în Oltenia, termenul de «panduri» a fost introdus de către austrieci în perioada ocupării Olteniei (1718-1739), în momentul în care au realizat că trupele lor nu erau capabile să se impună într-o regiune ca aceasta, plină de haiduci care îi atacau când nu se aşteptau şi nu erau pregătiți, la locuri de popas, hanuri, crâșme, locuri strâmte, motiv pentru care au hotărât să angajeze mercenari din rândul populației oltene, pentru prinderea haiducilor. Numai că în Oltenia, totul a luat o întorsătură cu totul neașteptată şi contrară intenţiilor ocupanţilor habsburgi, deoarece mulți haiduci au găsit bună ideea ca în loc să jefuiască boierii sau imperialii, mai bine să ia banii ca simbrie fără să facă nimic! Astfel, timp de aproape doi ani, austriecii au plătit simbrie unor haiduci ca să prindă alți haiduci, dar, nici un haiduc nu a fost prins. A fost «bomboana pe colivă» pentru austrieci, care au decis ca să părăsească Oltenia cu ani buni înainte ca aceasta să fie retrocedată pe baza tratatelor internaționale. Aşadar, pandurii au intrat în memoria publică încă din secolul al XVIII-lea din momentul stăpânirii austriece asupra Olteniei, cu ocazia căruia ocupantul a antrenat în slujba sa mai multe cete de haiduci, care, stăpâneau foarte bine meseria armelor. Prin aceasta, pandurii vor deveni în următoarele decenii actori militari de nădejde în desele confruntări ruso-austriaco-turce. Deci, după plecarea austriecilor din Oltenia, titlul de «pandur» și-a schimbat, pentru un timp, înțelesul cunoscut anterior, desemnând un fel de cete menite să apere boierii de haiduci sau un fel de poliții personale, astfel că denumirea era preluată de la austrieci și venea să semnifice un corp de arnăuți mai mare și bine înarmat. Când a izbucnit războiul ruso-turc, cuvântul «pandur» și-a schimbat iarăși înțelesul, fiindcă ţarul Rusiei a dorit, inițial, închirierea unor oameni ai boierilor care cunoșteau locurile și astfel, le-ar fi ușurat sarcina. Dar, boierii au refuzat să se despartă de gărzile lor personale, care acum reveneau la vechea denumire de arnăuți, pentru că, între timp, țarul dă sfoară în țară că înrolează voluntari, panduri, contra unei solde foarte atrăgătoare. Aşadar, imediat apar voluntari din toate colțurile Olteniei şi chiar ale ţării ca să lupte cu turcii, iar, majoritatea celor înrolați sunt, de data aceasta, haiduci. Printre ei, apar, însă, arnăuți și alte categorii de oameni, astfel că într-o singură săptămână, numărul pandurilor înrolați atinsese cifra de 50.000, care erau împărțiți în cete de 1000-1500 de oameni, sub conducerea unor căpetenii alese de ei, în general căpetenii de haiduci. Totuşi, după plecarea rușilor, pandurii ajunseseră o grupare militară puternică, o trupă înarmată, cu uniforme, tabere de instrucție, corturi și tot echipamentul militar aferent, muniție și armament, dar care, nemaifiind plătiți de țar, constituiau o forță greu de ținut în frâu, mai ales că erau oameni obișnuiți cu luptele, ceea ce explică faptul că mulţi dintre ei redeveneau la forma iniţială de haiduci şi uneori tâlhari! În acest sens, pandurii reprezintă un adevărat brand al Olteniei şi, mai ales al Gorjului, pentru că acela care s-a aflat în fruntea oastei formate din cei mai viteji olteni a fost Tudor Vladimirescu pandurul, revoluţionarul de la 1821, care a reuşit chiar să ajungă pentru o perioadă foarte scurtă pe tronul Ţării Româneşti.
La începutul secolului al XIX-lea, pandurii au fost factorul determinant al Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu, iar, câţiva ani mai târziu, în jurul lor s-a constituit armata naţională. Din punct de vedere istoric, pandurii au constituit cel mai interesant segment social «din cauza priceperii lor în mânuirea puştii», după cum se arată în documentele ruseşti din vremea respectivă. Mulţi ani din viaţă, luptătorul pentru marele ideal care e legat de renaşterea naţională a ţării, Domnul Tudor Vladimirescu, i-a mobilizat şi a făcut din panduri simbolul identitar al luptei pentru libertate. Martirul Tudor Vladimirescu pandurul, conducător al Revoluţiei de redeşteptare a poporului român, putem spune că a schimbat cursul istoriei şi chiar dacă mişcarea sa de emancipare naţională a fost de doar câteva luni, se poate spune că a avut răsunet puternic în întreaga Europă.
În acest fel, marile puteri şi-au repoziţionat interesele faţa de Ţara Românească, iar, aceste argumente demonstrează că avem datoria sacră de a-i cinsti memoria, fiindcă martiriul său nu a fost în zadar! Tudor Vladimirescu pandurul a căutat să înlăture dominaţia administrativă greco-fanariotă, sfidând ostilitatea eteriştilor, acţiunea Rusiei, intervenţia militară a Porţii, dar, mai ales, duplicitatea boierimii, motiv pentru care conducătorul Revoluţiei de Redeşteptare Naţională din 1821 este cel care, prin lupta şi prin jertfa sa în fruntea pandurilor şi vitejilor olteni, a schimbat cursul istoriei noastre, luminând orizontul naţiunii române pentru aproape un secol.
(VA URMA)
Profesor dr. Vasile GOGONEA
