În comparație cu celelalte specii literare epice: schița, nuvela și povestirea, romanul reprezintă o construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, uneori desfășurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a căror viață sufletească este adâncită, cu accentul pe o zugrăvire amplă a mediului social, având o intrigă complicată. De asemenea, necesită timp în elaborarea acestei specii literare epice.Dacă în țările occidentale, în Franța, în Anglia, romanul își face apariția în primele decenii ale secolului al XIX-lea, ca urmare a maturizării mai rapide a literaturii culte, la noi primele încercări s-au petrecut în perioada pașoptistă. Biografia romanului românesc are o îndelungată copilărie, cu o întârziere în apariție și maturizare, una dintre cauze fiind lipsa de tradiție a speciei la nivel european. Primele experiențe românești, la noi, de altfel și în literatura europeană, se află sub influența puternică a curentului romantic. Nicolae Iorga afirma că antagonismul politic de la 1848 trebuia să-și găsească reflectarea în roman. Prima încercare de roman românesc îi aparține lui Ion Ghica, Istoria lui Alecu (1848), rămas în manuscris și necunoscut. Lui Mihail Kogălniceanu îi datorăm Tainele inimii, care apare în Gazeta de Moldova (1850). În concepția autorului, romanul este un mijloc de acțiune socială și politică. Alexandru Pelimon este autorul romanului Hoții și hagiul (1853). Dimitrie Bolintineanu este autorul a două romane: Manoil (1855), primul roman al literaturii române mai bine conceput și Elena (1862), roman original politic-filozofic, superior celor anterioare. Pantazi Ghica publică Un boem român și Don Juanii din București (1861), ultimul un roman foileton. Plecând de la Misterele Parisului de Eugene Sue, C.D. Aricescu scrie Misterele căsătoriei, G. Baronzi scrie Misterele Bucureștilor, iar. M. Bujoreanu dă la iveală Mistere din București. În general, aceste romane, în mare parte, nu sunt originale, sunt tributare mai ales romanului francez, cultivă un lirism excesiv cu subiecte exotice, simpliste, orientate pe antiteza bun-rău, alb-negru. Sunt neconvingătoare. Nicolae Filimon (1819-1865) este creatorul primului roman autentic, un ,,romanț original” valoros din toate punctele de vedere, cu titlul Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoareci mănâncă. Contemporan prin vârstă cu scriitorii pașoptiști, Nicolae Filimon s-a afirmat ca scriitor mai târziu, în preajma Unirii Principatelor, când își începe activitatea de cronicar muzical și teatral, apoi de nuvelist.
În concepția primului nostru cronicar muzical și teatral, ,,Criticul, fie teatral sau de altă specialitate trebuie mai întâi de toate să fie bine inițiat în specialitatea sa, să studieze cu profunditate subiectul ce voiește a critica și în expunerea criticii ce face să arate adevărul fără parțialitate sau pasiune”. Prin activitatea depusă, îl revendică atât istoria muzicii românești, cât și istoria literaturii române.În scrierile sale, elemente romantice coexistă cu cele realiste, se întrepătrund. De fapt este o caracteristică a scriitorilor reprezentativi ai epocii. Aspecte pregnante din romanul său sunt prefigurate în nuvela sa, Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala. Apărut în 1863, Ciocoii vechi și noi este un roman citadin, realist, cu elemente romantice și clasice. ,,Ciocoiul” este un termen de dispreț pentru un exploatator al poporului de la sate provenit din rândul arendașilor, vătafilor sau a servitorilor angajați la un boier, prin extensie , boier. Acest termen are o circulație frecventă în epocă, în folclor și în literatura cultă, folosit de Ioan Heliade Rădulescu în articole, de Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, în poezie, dar și de Bolintineanu, în romane. Ciocoii vechi sunt cei cu anteriu și cu călămări la brâu din timpul fanarioților (1814-1825), iar ciocoii noi sunt cei cu frac și cu mănuși albe din zilele noastre, adică din timpul scrierii romanului. Realizează numai ciocoiul din prima fază, din ,,timpul fanarioților”. Compoziția romanului este simetrică, geometrică, după tehnica balzaciană și cuprinde: o ,,Dedicație”, un ,,Prolog” și 32 de capitole cu titluri sugestive, unele sub forma unor proverbe (,,Până nu faci foc, fum nu iese”, ,,Ce n-aduce anul, aduce ceasul”) și un ,,Epilog”. Patru capitole poartă numele personajelor intrate în scenă: Dinu Păturică (capitolul I), Postelnicul Andronache Tuzluc (capitolul II), Chera Duduca (capitolul IV) și Chir Costea Chiorul (capitolul X). Sunt peronajele diabolice, satanice, care ocupă un loc predominant în roman.În ,,Dedicație” și îndeosebi în ,,Prolog” ce preced narațiunea propriu-zisă, Nicolae Filimon prezintă o fiziologie a ciocoilor ,,străluciți luceferi ai vremilor”. „Ciocoiul este totdeauna în orice țară un venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat cu ambițiune nemărginită, care eclată ca o bombă, pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiunilor sale”.Andronache Tuzluc, fanariot venit în suita domnitorului Caragea, prin necinste, intrigă și lingușire, urcă pe treptele ascensiunii de la ciohodar până la cea de postelnic, reușind să dobândească o imensă avere. La curtea lui Andronache Tuzluc se aciuiază Dinu Păturică. Portretul fizic: ,,scurt la statură, cu fața oacheșă, ochii negri plini de viclenie, un nas drept și cu vârful cam ridicat în sus ce indică ambițiunea și mândria grosolană” îl sugerează pe cel moral. Observăm trei trăsături fixate de la început: viclenia, ambiția, mândria. Ținuta vestimentară de la început exprimă sărăcia, condiția sa umilă.Autorul urmărește treptele ascensiunii lui Dinu Păturică, personajul central al romanului, de la ciubucciu când freca stăpânul pe picioare, îl ajuta să se îmbrace, îi aducea dulceață, cafea și ciubuc, ajunge apoi, datorită serviciilor sale de câine credincios, prin lingușire, iscoadă a boierului, sfetnic de taină, logofăt, sluger, pitar, aliat al Cherei Duduca, vătaf de curte, sameș de hătmănie: ,,curagiu și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc și ca mâine voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot”. Se instruiește în arta ipocriziei și a intrigii, devine un maestru al disimulării, cucerind încrederea stăpânului. Pentru ruinarea postelnicului, se asociază cu Chera Duduca, țiitoarea lui Andronache Tuzluc și cu Chir Costea Chioru, negustor și cămătar, ,,eroul balzacian al lui Nicolae Filimon” (G. Călinescu), care se conformă proverbului ,,Șterpelește ca să mănânci și fură ca să ai”.Dinu Păturică, tipul arivistului, aplică principiul ,,Fă-te om de lumea nouă, să furi cloșca de pe ouă”. Scoate funcțiile la mezat, vinde postul de ispravnic pentru județul Teleorman, ajunge posesorul moșiilor de la Răsucita, Plânsurile și Chinuielele din sud de Buzău, al viilor de la Valea Călugărească. Sub domnia urmașului lui Caragea, Alexandru Șuțu, ascensiunea lui Dinu Păturică continuă prin ,,lingușiri pline de basetă”, ajunge mare stolnic și ispravnic de străini, în casa lui, un adevărat palat de corupție, se adunau ,,toți paraziții Bucureștilor”. ,,Cei trei aliați îl deposedează de avere. Se căsătorește cu Chera Duduca, o adevărată messalină, trecută prin ,,arsenalul vicleniilor femeiești”. Devenit nume comun pentru o femeie desfrânată, Messalina a fost o împărăteasă romană, soția lui Claudiu, faimoasă prin crimele și desfrânările sale. Andronache Tuzluc înnebunește. Dinu Păturică își neagă chiar și părintele: ,,Dați-l afară pe brânci! Eu nu am tată”.În timpul mișcării lui Tudor Vladimirescu se angajează să-l trădeze în schimbul isprăvniciei a două județe: Prahova și Săcuieni. Folosește cele mai brutale metode pentru a obține birurile de la țărani. Aspirațiile lui Dinu Păturică nu se opresc aici, dorește să ajungă caimacam al Craiovei și chiar domn. Planurile îi sunt răsturnate de către domnul pământean Grigore-vodă Ghica, în urma plângerilor țăranilor ajunși la Divan ,,Cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba-n proțap”. Pentru faptele sale, Dinu Păturică este aruncat în ocnele părăsite de la Telega unde, după ,,șapte luni își dete sufletul în spasmuri și părăsit de toată lumea”. Referitor la Dinu Păturică, George Călinescu afirmă că ,nu este în literatura noastră un erou cu acte mai solide de stare civilă”.În antiteză cu personajele diabolice, niște scelerați (Andronache Tuzluc, Dinu Păturică, Chera Duduca și chiar Costea Chiorul), personaje construite prin prisma satanismului romantic, apar celelalte personaje: banul C, fiica sa, Maria, și Gheorghe, ființe angelice, oameni onești, demni și patrioți. Din Epilogul romanului, aflăm că Gheorghe ajunge ,,Din opincar mare spătar” și se căsătorește cu Maria, fiica banului C. Așa se sfârșește romanul ,,Ciocoii vechi și noi”.Tot sub influența tehnicii balzaciene, romanul are caracter de frescă socială prin prezentarea unor capitole de sine stătătoare: ,,Scene din viața socială” (cap. XV), ,,Muzica și coregrafia în timpul lui Caragea (cap.XVII), ,,Teatrul în Țara Românească” (cap. XX), ,,Italiana în Algir” (cap. XXII).Trebuie evidențiat simbolismul antroponimic, patronimic și toponimic prin semnificația dată numelor unor personaje și a unor denumiri de locuri. Andronache Tuzluc-rezonanță greco-turcească, Dinu Păturică, o metaforă a parvenitului. Oaspeții lui Dinu Păturică sunt: Ciolănescu Chioftea, Ploscă, Boroboață, iar prietenii lui Tuzluc sunt Ioniță Măturică, baronul Kalivceski. Alte nume: Pingelescu, Mână Lungă, Neagu Rupe-Piele. Numele unor moșii: Răsucita, Plânsurile, Chinuielile. Numele personajelor sugerează caracterul, iar toponimele de mai sus exprimă chinurile la care erau supuși țăranii de către Dinu Păturică. În această privință, Nicolae Filimon îl are ca precursor pe Vasile Alecsandri, mai târziu urmând Caragiale. Ciocoii vechi și noi este primul roman autentic, primul roman tipologic, cu personaje complexe și primul roman realizat ,,după toate regulile moderne ale speciei”. Acest roman îl consacră pe Nicolae Filimon în istoria literaturii române. Nicolae Filimon deschide porțile autorilor: Duiliu Zamfirescu, I. L. Caragiale, George Călinescu, Ion Marin Sadoveanu și Dinu Săraru, care, în operele lor, prezintă tipuri de ariviști și tema arivismului.Un fost coleg de școală normală, Gheorghe Dascălu, profesor intrat în cele veșnice, un publicist de marcă, făcând parte din colectivul de redacție al reviste hebdomadare Tribuna școlii, este autorul unei cărți de aforisme și al unui volum de versuri cu titlul Pe Golgota tăcerii, apărut la editura Edicop, București, 1993, dedicată ,,Fraților mei Ilie și Nicolae, prigoniți, torturați și întemnițați pentru demnitatea și înalta lor atitudine civică. Expulzați apoi, în mod sălbatic din propria țară”. Volumul cuprinde poezii de sertar, imposibil de publicat pe vremea aceea, în care critică tare ale regimului comunist.Referindu-se la corupția din acea perioadă, scrie poezia Omagiu lui Dinu Păturică, datată 7 aprilie 1984. ,,Când te-am zărit, în școală, prima oară,/ Mi-ai apărut un monstru crud, hidos,/ Ce te-ai suit grăbit pe-a lumii scară,/ Cu cât mai sus, cu-atât mai odios. / Apoi te-am admirat într-o măsură/ C-ai ruinat un grec-fanariot,/ Ce se credea menit de la Natură/ Să stăpânească-n țara noastră tot…/Acum îmi pari un simplu găinar,/ Chilipirgiu și-un bișnițar cam fleț,/ Pe lângă cei de azi n-ai niciun preț/ Și nici n-ajungi la glezna lor măcar. / Dar, dacă-n arta parvenirii ești/ Mai inocent ca cei ce te urmară, / Nu te mâhni!…căci tată te numești/ Al tuturor ciocoilor din țară”.Dacă n-am ști data acestei poezii, la o simplă lectură, am trăi cu impresia că este inspirată din corupția incomparabilă a zilelor noastre. Și, totuși, renumitul academician Florin Constantiniu, și el trecut ,,de-al lumii hotar”, a comparat corupția din contemporaneitate cu aceea din timpul fanarioților.De remarcat apariția romanului Ciocoii noi cu bodyguard scris de talentatul autor de obârșie vâlceană, Dinu Săraru, apărut la RAO, 2008, despre care Alex Mihai Stoenescu nota în Cronica română: ,,Autorul are privilegiul de a fi un excelent observator al puterii, iar romanul Ciocoii noi cu bodyguard dovedește că are un ochi deosebit în privința oricărui fel de putere, sub orice regim. De aceea, legând această constatare de starea literaturii române, putem observa că dincolo de virajele scurte ale criticilor politici, opera lui Dinu Săraru va rămâne în istorie între puținele tablouri reușite ale galeriei perioadei comuniste și postcomuniste”.
Constantin E. Ungureanu
