,, Ce e bine în Transilvania este că Românii sunt în picioare…Transilvania se face cu totul ţară românească.”(Nicolae Bălcescu)
Flacăra sfântă a libertății naționale
Timpul nu sta pe loc, gongul bătând în sfârșit sosirea anului ‘49. Răgaz de bilanț nu era, cum nu era nici timp de alte speranțe, căci armatele generalului Bem cuprindeau așezare după așezare, la 13 ianuarie 1849 intrând fără nicio rezistență în Tg-Mureș. Ce deziluzii pentru românii ardeleni! Iarăși și iarăși, aristocrații din Ungaria și Transilvania ,,apucară deasupra”. Cum bine nota Axente Sever în raportul său, românii erau iarăși la începutul sfârșitului.
Blajul, Blajul…acest sanctuar al românismului a fost făcut una cu cenușa, când armata maghiară ,,revoluționară” a lui Bem a intrat pe porțile ei. După incendierea mai multor case ,, uciseră pe mai mulți, între care pe tribunul Maior, după aceea făcură fărădelegile cele mai vandalice, deprădară reședința episcopală, nimiciră bibliotecile, stricară tipografia, intrară în cripta episcopală desmormântară oasele episcopilor, cercând după scumpeturi…” Și câte alte sate, orașe și cetăți transilvane nu fumegară și nu sângerară atunci!
Cenușă și sânge era pământul transilvan. Din geamătu-i prelung se înaripă mai înălțătoare flacăra sfântă a libertății naționale, ce înviase în mai ‘48 , în cetatea scăldată în lumină a Blajului. Unde-ți-s oștenii, frumos și îndurerat Ardeal? După cum spunea Bălcescu, referindu-se la înfrângerea revoluției din celelalte provincii românești, la începutul anului 1849, în Ardeal, românii erau încă ,, în picioare”. Munții sfinți ai Apusenilor deveniseră o Masadă a naționalității române, căci acum românii ardeleni nu mai luptau pentru o împărăție sau alta, ci pentru existența lor de sine. Eroismul și bravura lui Iancu trebuiau să servească întregii națiuni române. Iancu nu mai era de acum doar al naționalității române din Ardeal, el era un simbol al luptei întregului popor român pentru o Dacie a tuturor românilor.
,,Cine poate să descrie toate bătăliile acestea cu de-amănuntul?”, scria un contemporan al evenimentelor. Gândindu-ne necontenit la ele, și vorbindu-le conaționalilor noștri, ținem aprinsă candela naționalului, iar legenda se înviorează mereu. Cartea de istorie din școala contemporană, din ce în ce mai săracă cu frământătura națională, inserează prea lapidar, doar în câteva fraze, jertfele făcute pentru flacăra libertății de către moți și ,,regele” lor. Așa că, orice reamintire a acestora, pentru oricine care va avea răgazul și va dori să le afle, e făptuire trebuincioasă celor care trăiesc azi și vor trăi și mâine în Dacia românilor visată de Avram Iancu și epoca sa. Iancu și prefecții săi transformaseră Munții Apuseni într-o cetate inexpugnabilă, unde invadatorii unguri, să nu pătrundă niciodată, mai mult, urmând ca acolo să-și lase și viața și trufia. Iar de invadatori nu duceau lipsă românii! Acest cordon de apărare era perfect ,, și într-adevăr din ianuarie și până în aprilie 1849 taberele concentrate cu fața spre câmpii ținură în loc ungurii, care încercară a pătrunde în munți”
De la mijlocul lunii ianuarie, asaltul asupra cetății Apusenilor s-a intensificat, forțele insurgente maghiare atacând pe toate direcțiile. În poporul român din Ardeal se aprinsese scânteia divină a libertății, era o națiune conștientă, care prefera moartea în glorie unei sclavii rușinoase: ,, Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,/Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!”.
Kossuth și Bem doreau căzută cât mai repede cetatea din munți, așa că atacurile asupra acesteia se reluau cu și mai multă intensitate pe alte direcții de acces către Câmpeni, inima centrului de rezistență românească. Trufiei cetelor maghiare și secuiești i s-a opus vitejia apoteotică a întregii suflări a Apusenilor. După fiecare nouă izbândă românească, honvezii unguri veneau și mai înrăiți. Despre aceasta vom lăsa zeița istoriei să ne cuvânteze în continuare.
Mai întâi vitejia moațelor de la Mărișel…
Spre jumătatea lunii martie, cu unități militare mărite, 1.600 de honvezi, invadatorii reiau asaltul asupra satului Mărișel. Încleștarea de la Mărișel a adus pe scena războiului national din Ardeal spiritul de sacrificiu al moațelor, acestea dovedind că sunt la fel de aprige și de luptătoare ca și soții lor. Cât de mult să fi contat pentru moralul ulterior al moților și al rigăi lor faptele acestora, dacă Iancu în raportul său stăruie mult asupra înfruntării de la Mărișel? Amazoanele din Apuseni adăugau noi straie de noblețe la veșmintele atât de înflorate și curate ale românului! Dar să-l lăsăm pe Iancu să cuvânte despre bătălia de la Mărișel: ,, Pentru a răzbuna această înfrângere , 1600 de honvezi și alți rebeli au atact Mărișelu la 12 martie. Sentinelele anunțară pe locuitori de primejdia ce se apropia și imedat se adunară oamenii valizi, se împărțiră în trei coloane și ocupară cele trei puncte mai importante din apropierea satului. Pentru însă a putea rezista unui dușman atât de numeros, părea necesar a-l făcea să creadă că avea să lupte cu o trupă mult mai numeroasă. Deci, pentru a-l speria și pentru a putea observa mai bine mișcările sale și a da la timpul oportun semnalul de atac, o demonstrație de pe muntele Grohotu era absolut necesară; dar după ocuparea celor trei puncte menționate mai sus nu mai rămăsese deloc trupe disponibile. Atunci se oferiră pentru această demonstrație femeile bravilor munteni. Ele fură oarecum organizate în grabă; Pelagia Roșu, mama centurionului Roșu, comandantul locuitorilor, fu însărcinată cu conducerea lor, hotărându-se felul cum se va face această demonstrație. Pe cap cu pălării bărbătești, încălecară toate și se suiră în cea mai frumoasă ordine pe muntele Grohotu în sus. Trebuie să menționez că româncele de la munte călăresc tot atât de bine ca și bărbații. Ajunse pe înălțime, ele se împărțiră astfel, ca să nu fie văzute de dușman; numai Pelagia Roșu observa de pe o înălțime mișcările armatei ungurești. Când aceasta sosi la un punct desemnat mai dinainte, Pelagia sună din corn, călărețele apărură din toate părțile și făcând un zgomot mare se puseră în mișcare. Acesta era pentru Mărișeni semnalul de atac. Ei se năpustiră din toate părțile asupra dușmanului, aducând cea mai mare zăpăceală în rândurile lui”. Fiind surprinși total de această stratagemă perfect executată de moți și de soțiile lor, honvezi nu mai cutezară a lupta, ,, ci să scape cu viața”, lăsând pe câmpul de luptă 30 din tovarășii lor, alți 100 înecându-se în apele Someșului Rece. La acest episod se va referi mai târziu și Nicoale Bălcescu: ,,Femeile nu rămăseseră în urmă nici cu curajul, nici cu simţămintele naţionale; ele luară parte la toate primejdiile soţilor lor. Din vârful munţilor ele aruncau o ploae de bolovani, cari răreau batalioanele vrăjmăşeşti. Povestea amazoanelor din satul Mărișel a străbătut veacurile, fiind și acum prezentă în mentalul colectiv.
Baricadându-se în cetatea Apusenilor, moții duceau un război de guerilă, cei circa 25.000 de țărani români trebuind să țină piept neîntreruptelor atacuri ale insurgenților maghiari. Precum cu 2000 de ani în urmă lusitanul Viriathus ținea piept numeroșilor și înarmaților legionari romani, Iancu și oastea sa îngenuncheau ambițiile lui Kossuth de a vedea cât mai repede ,,pacificat” Ardealul. În codrii de brazi ai Apusenilor, ,,dați pradă furiei unui dușman barbar” ,lăsați singuri să se apere, moții culcau la pământ ambițiile locotenenților lui Bem și Kossuth. Cordonul Apusenilor apăra însăși naționalitatea română. În clipele de răgaz, dintre două atacuri ale maghiarilor, în timp ce fumul caselor arzând se strecura printre crengile mereu tinere ale brazilor, Iancu și moții săi așteptau o rază de speranță venită dinspre Viena sau Sibiu. Ea întârzia să apară, cum departe era și ajutorul militar pe care Iancu îl aștepta de la imperiali, aceștia fiind făcuți una cu pământul de oastea lui Bem, în final fiind nevoiți să părăsească teatrul de luptă și să ceară ajutor oastei rusești a lui Lüders. Deodată a venit și marea trădare, ce a întunecat, pentru a nu știm câta oară, sufletul mare al Iancului. Și ea venit tocmai de la Francisc Iosif, urmașul la tron al împăratului căruia îi depusese, cu evlavie, jurământ pe câmpia plină de speranțe a Blajului. Deși, primind la 13/25 februarie 1849, la Olmütz, delegația unită a românilor, împăratul Francisc, cu abilitate politică, s-a arătat dispus să împlinească ,,dorința constituirii națiunii române într-un corp statal unitar în cadrul monarhiei”, după cum relata Ioan Maiorescu într-o scrisoare trimisă lui Ion Heliade Rădulescu, era doar o manevră politică, unii oficiali înalți austrieci primind cu răceală delegația și cererile românilor. Si totuși, în locul cererilor lor legitime(administrație românească în domeniul public și religios, limbă proprie în toate problemele ce o priveau, congres national pentru organizarea națiunii, reprezentare proproțională cu numărul în parlamentul imperial etc), prin constituția din 2 martie 1849, curtea vieneză prefera autonomia regională în locul autonomiei naționale cerută cu insistență din mai 1848 de către românii ardeleni. După cum afirma un cunoscut cercetător al evenimentelor petrecute atunci, în locul unei ,,raze de mângâiere”, ,,postulatele acum clare ale națiunii române”, care ar fi putut ridica ,,sufletele amărâte și mai disperate”, se oferea o ,,ofrandă mizerabilă”. O nouă deziluzie pentru fruntașii românilor care aveau așteptări de la Măria Sa Împăratul! Câtă amărăciune a cuprins atunci sufletul Iancului! ,,Sufletul lui Iancu și al tovarășilor săi din munți fu prididit de îndoieli.”(Va urma)
Dumitru Cauc
