,,Pentru a menține ordinea și siguranța în cercurile și satele românești, și pentru a ne apăra contra terorismului maghiar, mă întorsei, după împrăștierea adunării, în munții mei și, așezându-mă la Câmpeni, începui organizarea gărzii naționale…” (Raportul lui Avram Iancu)
Poezia populară românească din Ardeal va purta peste veacuri acel freamăt de dreptate și libertate al românilor, dezarmarea ungurilor în toamna anului ’48 fiind văzută ca un act drept, care ar fi dus la liniștea tuturor: ,,De-ar fi ungurul cuminte,/ Cu românul nu s-ar prinde,/ Ci-ar băga sabia-n teacă/ Și l-ar ruga ca să tacă/ Și-ar pune sabia-n cui/ Și n-ar spune nimănui…/”.
Însă, furtuna se pornise și nimeni nu o mai putea opri; se frângeau crengile copacilor sub greutatea trupurilor celor sortiți spânzurătorii, pâmântul se îmbibase de atâta sânge nevinovat, Arieșul și Mureșul deveniseră sângerii. La peste 175 de ani de la tragicele evenimente, rămâne peste timp dimensiunea profund națională și universal-morală a Comitetului Național Român de la Sibiu, care nu obosea în a îndemna cetele române să se abțină de la tulburarea liniștii, vieții și averile oamenilor și a călătorilor ,,pașnici”, a negustorilor și a celor care de bună voie depun armele. În una dintre acestea se spunea: ,,Să nu îndrăznească nimeni a se atinge nici de persoana, nici de averea altuia, fie acela de ce neam va fi, român, ungur, evreu sau ori de ce neam, pentru că toți oamenii au drepturi deopotrivă la viața și la averea lor și tuturor cu aceeași cinste suntem datori… cei ce pun armele jos și prin aceea artă că nu vor să se bată asupra nimănui, unii ca aceia să nu aibă nicio bântuială sau supărare, ci, dimpotrivă, să se apere de orice asuprire și ei și averea” (Gazeta de Transilvania, XI, nr. 89 din 1 noiembrie 1848). În loc să aibă loc pacificarea, războiul transilvan devine tot mai național, guvernul maghiar din Cluj solicitând ajutor grabnic lui Kossuth, urmarea imediată fiind înarmarea secuilor, în câteva zile peste 20.000 dintre aceștia, bine înarmați, începând ofensiva asupra așezărilor românești. Confruntat cu noua situație, comandantul militar austriac va solicita colaborarea cetelor românești la stăvilirea ofensivei acestora. După consfătuirea cu acesta de la Alba Iulia, de la începutul lunii noiembrie, Avram Iancu și ceilalți prefecți trec la punerea în aplicare a planului care viza apărarea orașelor Cluj, Aiud și Turda. Oastea românilor în număr de aproximativ 25.000, se îndreaptă spre orașele menționate. Grijile prefecților români eru mari, pe lângă chestiunile militare, aveau și pe cele ce țineau de dorința de răzbunare a românilor pentru tot ce suferiseră în lunile de vară țăranii români din satele de deal și de câmpie din partea puternicilor locului și a gărzilor lor. Să urmărim așadar relatările Iancului: ,,După ce primii instrucțiuni noi (referire la discuțiile avute la Alba Iulia cu autoritățile militare austriece n.a.), mă întorsei în lagărul de la Cricău. Aici imi aduse căpitanul Gratze ordinul ca să operez cu gloatele spre Aiud, Vințu de Sus și Turda. Liniștirăm Aiudul și pornirăm mai departe spre Vinț, pe care l-am găsit în cea mai mare parte distrus”. Deși existase pericolul unor răzbunări ale glotașilor lui Iancu la intrarea în Aiud, după cum va spune în raportul său căpitanul austriac Gratze, Prefectul General a reușit să-i liniștească pe aceștia, viața și averile locuitorilor din Aiud fiind salvate datorită ,,admirabilului și cavalerescului prefect Avram Iancu” (Silviu Dragomir, Avram Iancu, p.89). Referindu-se la aceleași evenimente, Axente Sever, în raportul său, spunea: ,,Aproape 30.000 de români trecură prin acest oraș (Aiud, n.a.), fără ca să se atingă măcar de un pai, cu toate că ororile comise acolo, contra românilor, erau de data recentă” (Raportul lui Axente Sever, p. 137). În tot ținutul transilvan, prefecții români și lăncierii lor duceau la îndeplinire sarcina încredințată de Comitetul Național, dezarmând gărzile maghiare și secuiești: ,,În timpul când Iancu și Gratze dezarmau săcuii din scaunul Arieșului, eu purificam Uioara, adunând armele de la maghiarii din toată regiunea Mureșului”. Ajungând la Vințu de Sus, unde majoritatea populației era alcătuită dim maghiari, Iancu a găsit acolo ,,o mulțime de români aruncați de maghiari în gropnițe de var, și uciși pe această cale barbară, apoi cadavrele preoți români mutilați, ceea ce ar fi fost de ajuns să provoace furia și dorul de răzbunare al românilor” (Raportul lui Avram Iancu, p.86). De la început, locuitorii din Turda au ales calea pacificării, ,,ieșindu-le înainte o delegație din oraș, care auzind condițiile noastre de pace, le primi, iar noi le-am garantat siguranța persoanelor și a averilor”. Așa cum va menționa Avram Iancu în raportul său, ,,purtarea poporului armat român a fost pretutindeni așa de exemplară, încât a știut să câștige chiar încrederea ungurilor”, desi aceștia ,,aveau atâtea barbarii pe conștiință”, în sprijinul celor afirmate Prefectul General dând exemplul de la Turda unde ,,s-a dat turdenilor, fugiți la Aiud, la întoarcere, gardiști români, dintre bravii locuitori ai Albacului, pentru paza persoanelor pe drum”. Ironie sau fatalitate, credem că din toate câte ceva! Albăcenii urmași ai lui Horea să apere și să garanteze viața celor care le uciseseră eroii, preoții, învățătorii, pruncii și femeile! Dar aceștia au fost și sunt moții! Valorile lor morale transcend timpurilor, sunt perene!
Avram Iancu era peste tot! Imperialii îl doreau ori unde simțeau că, singure, forțele lor n-ar fi izbândit, în munți și la câmpie, prefecții și tribunii îi cereau ajutor, astfel că acesta colinda toată Țara Ardealului. De numele Iancului se legau toate speranțeler românilor, neodihna sa era liniștea lor. După Aiud și Turda, moții din legiunea sa începuseră să simtă oboseala luptelor și a marșurilor lungi dintr-o parte în alta. Mândru de cetașii săi, Iancu cugeta adânc asupra lucrului bine făcut. Loial jurământului depus, trebuia să sprijine trupele împărătești, loial poporului său, trebuia să înțeleagă păsul și oftatul acestuia, chiar oboseala și îndoiala. Astfel că, atunci când generalul austriac Wardener îl solicită la Cluj cu trupele sale și pentru a primi noi instrucțiuni privind alte direcții de luptă, Iancu nu pregetă a porni către noile destinații de luptă, totuși dând un răgaz trupei sale ,,să se odihnească câteva zile, să-și procure merinde și îmbrăcămintea necesară operațiunile viitoare care cădeau în sezonul de iarnă”. Odihnindu-i-se puțin cetașii, ,,Iancu văzându-se în fața capitalei Ardealului… rotindu-și privirea asupra capetelor înșiruite, pe dealul Feleacului, gata pentru oricare sacrificiu, deși slăbiți de foame și de alte mizerii, căci tovarășii lor de arme nu vedea întrânșii altceva, decât o nouă generație de ,,supuși” credincioși, fără ca aceștia să aibă dreptul la aceleași arme și îmbrăcăminte, puse cetelor următoarea întrebare: <<,,Gata, mă?>> Murmurul hotărât al acestora dădu răspunsul afirmativ. << Atunci, înainte!>>, adăugă Iancu încheindu-și ordinul de zi” (Nicolae Buta, Avram Iancu și epoca sa, Cluj, 1924, p.56). Apoi, cum îl va păstra sufletul românului ardelean: “Pe dealul Feleacului/ Merg carele Iancului/ Nu merg, cum merg carele, /Strălucesc ca soarele!”. Deși la sosirea sa în orașul de pe Someș acesta fusese eliberat de imperiali, românii de acolo și din împrejurimi îl vor primi ca pe un ,,tânăr zeu al dreptății” (Țara noastră, V, nr.35/31 august 1924, p.1099). Figura sa dobândea aroma legendei; în conștiința populară se întipărea imaginea unui prinț al sufletelor, cum altu ca el nu era: ,,Boii-s cu coarne de ceară/ Om ca Iancu nu-i în țeară/ Boii-s cu coarne de spume/ Om ca Iancu nu-i în lume/ Boii-s cu coarnele verzi/ Om ca Iancu nu mai vezi”. Cucerirea capitalei Ardealului ar fi trebuit să aducă în scurt timp pacificarea și liniștea acestuia. Nimeni nu intuia viforul care se va abate în scurt timp asupra provinciei. Iar imperialii dovedeau inconsecveță, superficialitate în aprecierea situației de pe teren, afișau superioritate față de trupele române; ori de câte ori simțeau că ar fi stăpâni pe situație, fiind dispuse să ordone dezarmarea acestora. Uneori ordinele ofițerilor împărătești erau fără sens, comandanții cetelor românești, supuși ordinelor militare, fiind deseori iritați de această inconsecvență. În raportul său, prefectul Axente Sever nota: ,,La 10 decembrie am primit ordin de la generalul Wardener să adun din nou poporul armat cât se poate de mare și să-l țin gata până la un nou ordin”. Pentru că ,,iarna era foarte aspră și țăranii duceau lipsă de lemne și de făină”, prefectul Axente Sever va chema numai pe tineri, pe care i-a împărțit în cinci batalioane, conduse de tribuni, fiecare având câte 1200 de luptători. Peste numai cinci zile, primea ordin de la menționatul general austriac să-și grăbească trupele de la Blaj spre la Huedin, în drumul lor cetele tecând prin Turda, unde acestea ,,n-au făcut nicio stricăciune”. Ajungând la destinația ordonată, așteptând noi ordine de luptă, prefectul Axente Sever consată că austriecii nu aveau un plan cu cetele sale. ,,La 22 decembrie, am primit poruncă să mă retrag și să trimit oamenii pe la vetrele lor. Ne-am întors acasă fără a ști pentru ce scop făcusem acea cale lungă de la Blaj la Huedin” (Raportul lui Axente Sever, p.138). Va urma
Dumitru Cauc
