,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
La arme, dară, fraților, la arme!
Neamul românesc din Ardeal, devenit de câteva luni o națiune, nu mai era dispus să cedeze nimic din drepturile la care era îndreptățit: ,,…poporul îi răspunsă omenește, dar în gura mare, că nu vrea a ști nimic de puterea lui și că nici se va depărta până nu i se vor îndeplini cererile sale”. Văzând determinarea românilor, în aceeași zi, comisarul regal s-a întors la Aiud, fără a îndeplini misiunea data de guvernul maghiar. Potrivit presei timpului, a doua zi, sâmbătă (11 septembrie, n.ns.) ,,sosiră arestații politici, preotul românesc Simion Balint și junele Moga, pe care Vay îi slobozi din temnițele Aiudului”, toți fiind galbeni la față și epuizați de atrocitățile la care au fost supuși ,,fără nicio vină” (Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr.76/16 septembrie 1848, p.311).
După cum menționa Gazeta de Transilvania din 13 septembrie 1848, încă din 5 septembrie, la Blaj, se adunseră 60.000 de oameni, toți fiind nerăbdători să ia o decizie privind viitorul nației. Venind la adunare și un căpitan de dragoni, acesta văzând atâta energie și voință la mulțime ,,întreabă pentru care cauză se adunară românii”. În nemțește ,,i se spune prea lămurit că nația română nu vrea a ști de uniunea făcută cu Ungaria”, că aceia care au votat-o sunt nemeșii, iar cine dintre români au susținut-o sunt trădătorii patriei (Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr.75 din 13septembrie 1848). Discursul principal la adunare l-a ținut A.Treboniu Laurian, despre acest discurs, Al.Papiu Ilarian spunând că ,,storsese lacrimi din ochii tuturor celor de față” (Al.Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol.III, p.57). În timp ce ,,inteligența” românească strângea de la cei prezenți informații despre silniciile la care erau supuși românii, Avram Iancu și Axente Sever se ocupau de instruirea militară a țăranilor, conturându-se viitoarea armată a revoluției.
Condamnând vehement execuțiile militare și atrocitățile maghiarilor, Adunarea din septembrie 1848 a protestat din nou împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria, nerecunoscând alegerile de deputați, în același timp repudiind pe toți românii care fuseseră favorabili ,,uniunii”. Credincioși spiritului revoluționar european, românii adunați pentru a treia oară la Blaj au dovedit înțelepciune politică în înțelegerea relațiilor dintre națiunile transilvane, în acest sens pledând propunerile lor privind o Dietă a Transilvaniei, bazată pe principiul reprezentativității în raport cu numărul fiecărei naționalități (români, maghiari, germani). Era un un alt ,,Unio Trium Naționum”, care ar fi putut detensiona situația din Ardeal. În septembrie ’48, la Blaj, românii din Ardeal au fost puși din nou în menghina vremii, ieșirea din strânsoare cerea luarea unei decizii rapide. Tot destinul și situația ,,bietului om sub vremi” (Miron Costin) a rezolvat dilema. În pas cu vremurile, ideal ar fi fost o alianță a tuturor popoarelor din monarhie ce-și revendicau dreptul la o viață națională liberă. Ori, în acel moment, cei care se revendicau revoluționari, oameni ai timpurilor noi, maghiarii, ce era mai vital pentru națiunea română nu doreau să recunoască. Un popor fără naționalitate ce mai era? Faptele din ultimele luni, atrocitățile fără număr, în creștere continuă, pledau și ele pentru un divorț de guvernul revoluționar maghiar, care dovedise în realitate ură față de români, șovinism accentuat. De aceea în cadrul adunării a biruit curentul care îndreptat națiunea română spre brațele celui care amintea de trecut, dar, care, după adoptarea principiilor liberale de reorganizare, părea că asigură drepturile naționalităților, iar constituția imperială din aprilie 1848 asta a și făcut. De formă, împins de împrejurări, imperiul, recunoscând dreptul națiunii române din Ardeal, implicit respingerea,,uniunii”, a fost alegerea ,,nefirească”, dar totuși firească, a românilor însetați de adevăr, dreptate și libertate națională și socială. Potrivit Gazetei de Transilvania, încă din 5 septembrie, răspunzând întrebărilor unui ofițer austriac, românii au spus răspicat: ,,Da, domnule căpitan!Românii țin numai cu împăratul și cu constituția sancționată de el; lui îi suntem credincioși până la moarte” (Gazeta de Transilvania, Anul XI, nr.75 din 13 septembrie 1848). Nerecunoscând guvernul revoluționar maghiar, românii și-au reîntărit jurământul față de împărat, iar pentru apărarea naționalității a învins ideea lui Avram Iancu de înarmare a poporului român din Ardeal. De fapt, națiunea română începea să delibereze pentru interesul ei. Zarurile fuseseră aruncate! Având sarcina de a organiza apărarea românilor de amenințarea maghiarilor și de punere în aplicare a programului adoptat de Adunare, noul Comitet Național ales la Blaj, mult mai restrâns decât cel ales în 3-5 mai (Simion Bărnuțiu, A.Treboniu Laurian, Al.Papiu Ilarian, N Bălășescu, Ioan, Bran, Florian Micaș) l-a numit pe Avram Iancu prefect-general, adică conducătorul militar al revoluției române.
Dacă programul națiunii române adoptat la a treia adunare a născut reacția dură a revoluționarilor maghiari, conducătorii sașilor au recunoscut justețea cauzei românilor și, implicit, a programului.
Agitând și mai mult spiritele, la 10 octombrie conducătorul revoluției maghiare, Kossuth, va adresa o proclamație plină de amenințări către ,,poporul valah”, îndemnându-i pe români să arate că sunt ,,buni cetățeni ai patriei maghiare”, în caz contrar, poporul maghiar și secuii or ,,să măture gunoiul ingrat care se răscoală împotriva libertății patriei sale” (Silviu Dargomir, ,Avram Iancu, 1965, p.83). Mai mult decât atât, în orgoliul și miopia sa politică din acel moment, Kossuth amenința românii cu spânzurătorile și răpirea averilor acestora. Cum era și firesc, proclamația lui Kossuth a fost văzută de români ca un ultimatum: Ori alegeau uniunea cu Ungaria ori alegeau moartea! Kossuth instiga două popoare la ură, iar efectele au fost dezastruoase pentru ambele popoare, maghiar și român. În tot acest timp, românii, energizați de conducătorul lor militar se pregăteau să apere naționalitatea română și strămoșescul pământ al Ardealului. La arme, dară, fraților, la arme!
(Va urma)
Dumitru Cauc
