,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec. 1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
,,Astăzi cu bucurie, românilor veniți
Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți
Spălați armele voastre, curând să alergați!
Din plaiurile noastre pe barbari s-alungați!”
Adunarea de la Duminica Tomii pregătise spiritele pentru ,,primul raport de afinitate sufleteasca între conducatori și conduși” (Nicolae Buta, Avram Iancu și epoca sa, Cluj, 1924, p.35). Liantul acestuia l-au constituit tinerii ,,inteligenți”, ,,cărturari”, care au decriptat limbajul savant al Bărnuțiului sau religios al conducătorilor celor două biserici. Veniți la prima adunare cu gândul ,,să îngroape iobăgia”(Florin Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Timișoara, 1998, p.49), țăranii și-au ales atunci făclia care să le lumineze drumul. Prin prezența sa impunătoare, hotărâtă, prin discursul simplu, pe înțelesul fiecăruia, prin înflăcărarea ce-l cuprindea când rostea cuvintele sacre – adevăr, dreptate, libertate, frățietate-, Avram Iancu devenise nu numai riga muntenilor ci și speranța celor din câmpie, de peste tot unde se vorbea și se simțea românește. De la legenda răsărită la Duminica Tomii la cultul lui Avram Iancu nu mai era decât un pas și acesta a venit odată cu ,,Adunarea cea Mare a Românilor”.
Marea Adunare Națională a Românilor de la Blaj din 3-5 mai 1848 a arătat că poporul român din Ardeal era ,,matur pentru libertate” (V.Popescu Râmniceanu, Luptele românilor din Ardeal.1848-1849, București, 1919, p.21), iar elitele nației erau pregătite să canalizeze șuvoiul de energie al acestuia spre implinirea voinței și dorinței seculare a neamului. Deși nu avusese ,,norocirea” de a se afla la Blaj, în ziua de 3 mai 1848, la trei ani de la acele evenimente, Nicolae Bălcescu avea să spună. ,,Zi de 15 Mai 1848! Zi de lumină, de libertate și de mărire română, te pomenim și te serbăm cu drag! Tu minunași lumea și îi arătași că nația română e matură, vrednică de libertate, vrednică de a intra în frăția cea mare a națiilor” (Nicolae Bălcescu, Puterea armată la români.Mișcarea românilor din Ardeal la 1848, București,p.12). Ziua de 3 mai 1848, atât de ,,frumoasă, luminoasă, neatinsă și curată de orice exces și greșală”, dobândise atributul sfințeniei, al cultului, întocmai ca și vorbirea înțeleaptă, curajul și haina mucenicie în care se îmbrăcase Avram Iancu, poporul asociindu-le, venerându-le împreună. Cu adevărat, în acea zi, Dumnezeu le vorbise românilor prin aleșii săi, față de aceștia fiecare fiind pătruns de o adâncă reverență.
Dacă la Adunarea de la Duminica Tomii, Iancu intra în legendă prin destoinicia cuvintelor bine alese, prin curajul afirmării adevărului și a dreptului, prin ținuta simplă, dar plină de demnitate, aureolată de idealismul lui tineresc și de inima curată, ca om al poporului, simțitor al năzuinței acestuia, sosirea lui alături de moți la Marea Adunare îi orânduia un loc în rândul apostolilor, trimiși nației să o lumineze și să o conducă spre marea izbândă.
Înainte și după Duminica Tomii, Iancu cutreierese cărările munților îndemnându-i pe moți să vină ca la sărbătoare la Marea Adunare, iar aceștia, admirând la moțul lor ,,credința politică nestrămutată, sinceritatea și exteriorul impunător”, toate ,,luminate de farmecul unei tinereți plină de avânt și de hotărâre”, l-au urmat cu convingere, fiecare în sinea lui zicându-și: Iată Omul! Iată Eroul nostru pe care-l așteptam de atâta vreme! Ecce Homo!
Întorcându-se în munți după adunarea de la Duminica Tomii, moții, în frunte cu Avram Iancu, erau hotărâți să șteargă iobăgia, refuzând să mai presteze obligațiile, eludând prevederile stării de asediu instituită de acesta. Sosise clipa cea mare a libertății! Locuitorii Munților Apuseni intrau în efervescența revoluției, din gură în gură răspândindu-se chemarea lui Iancu, Buteanu sau Balint de a se pregăti pentru hotărâta ,,Adunare Națională”. Iar circa 10.000 dintre aceștia l-au însoțit pe Iancu și pe alți ,,inteligenți” sau ,,cărturari” la Adunarea Națională. Un tribun al nației, de atunci, spunea că tribunii acesteia au adunat mulțimea iobagilor de la plugul domnesc la Câmpia Libertății, astfel că ,,alergau Românii tot gloate la Blaj, la adunarea Românilor din toată țara cu merindea în spate, cu pieptul aprins de dorul libertății naționale, cu speranța într-un Dumnezeu și într-un viitor frumos al Românilor, ignorând toate amenințările, decretele, amăgirile inamicilor…” (Al. Papiu Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, Tomul II, Viena, 1852, p.201).
Mărturiile participanților și presa din acei ani și din următorii ne-au lăsat peste timp impresia produsă asupra zecilor de mii de participanți de sosirea în ziua de 2 mai 1848 la adunare a moților în frunte cu, de acum, asumatul lor conducător.
Apropiindu-se de Blaj, după o odihnă meritată pe malul Târnavei Mari, însoțiți de profesorul de muzică din Blaj, Begnescu, intonând marșul memorabil: Astăzi cu bucurie, românilor veniți/ Pe Iancu în câmpie cu toți să-l însoțiți/ Spălați armele voastre, curând să alergați!/ Din plaiurile noastre pe barbari s-alungați!”, voioși și plini de dârzenie, moții în frunte cu Avram Iancu intrau în ziua de 2 mai 1848 în Blaj, sosirea lor extaziind și mai mult mulțimea adunată, care, împreună cu profesorii și canonicii din Blaj a ieșit să-i întâmpine.
Legenda Iancului dobândea noi valențe. Iancu venise la adunare îmbrăcat în portul satului, de muntean, cu ,,căciulă rotilată, cu șerpar și pistoale la brâu” și cu manta alba de beliduce. Pe lângă fizionomia sa atât de plăcută, îmbrăcămintea și pistoalele ,,grele” de la brâu au sporit simpatia populară, iar legenda prindea dimensiuni ce țineau de viziunea poporului despre apostoli și arhangheli, dar și despre ,,feți frumoși și viteji” din basme. Cei mai mulți dintre urmașii celor aflați în zilele de 3-5 mai 1848 la Blaj vor reține această imagine a lui Avram Iancu, iar artiștii plastici și scriitorii de mai târziu tot asupra acesteia vor stărui.
Ajungând în mijlocul mulțimii, rostind ,,Hristos a Înviat!”, urmat de ,,Libertatea a Înviat!”, Iancu a primit tradiționalul și așteptatul răspuns al mulțimii: ,,Adevărat a Înviat!”. Seninul și văpaia din ochii Incului și inima largă a poporului primeau botezul celei mai alese uniuni. Iar în “Ziua cea Mare”, ascultând cu luare aminte cele ce se spuneau de vorbitorii desemnați să informeze poporul, Iancu și alți tineri lămureau pe limba acestuia cele glăsuite, vorbele acestuia, pe lângă blândețe și simplitate stârneau și multă încredere și hotărâre de a duce la împlinire cele auzite și apoi prinse în jurământul sacru. Poporul își găsise conducătorul, tribunul; până la eroul din lunile următoare mai era puțin, iar vremurile s-au dar repede de-a rostogolul.
Un contemporan al evenimentelor a sintetizat cel mai bine cum și-a luat atunci și mai mult zbor legenda Iancului: ,,Într-o sută sau două de inteligenți ce se aflau atunci la Blaj, numai pe doi bărbați i-am auzit grăind românește cu Românii, și aceștia când îi asculta vorbind strigau: Așa!, Așa e!, Iar nu o fi!, Așa o fi! Unul din cei doi zicea: <>. Al doilea strigă: <<Uitați-vă pe câmp, Românilor! Suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari că Dumnezeu e cu noi>>. Dintre acești doi români care grăiau românește, ungurii l-au spânzurat pe unul (referire la Ion Buteanu, spânzurat din ordinul ofițerului maghiar Hatvani, la 23 mai 1849, n.ns), iar pe celălalt l-au numit cu fală Împăratul Munților” (A. Russo, Scrieri, București, 1908, p.43).
În ochii poporului, Adunarea Națională de la Blaj și măreția Iancului se confundau cu însuși anotimpul renașterii-primăvara: ,,O primăvară am avut noi Românii din Ardeal și Țara Ungurească, când doina noastră n-a plâns, când jalea a încremenit nedumerită în sufletul Românului, când năcazu s-a topit de căldura nădejdii…” (Octavian Goga, în Luceafărul, nr.10-11/1903, p.174).
La Blaj, în zilele de 3-5 mai 1848, Iancu glăsuise pe înțelesul și pe inima țăranilor, această primă imagine a sa fiind dusă în toate satele de munte și de câmpie, astfel că poporul își găsise conducătorul, iar crezul politic al acestuia se contopea cu ,,cu individualitatea sufletească a neamului din care făcea parte”. La Blaj, în 3-5 mai 1848, Simion Bărnuțiu fusese ,,sufletul mișcării naționale”, iar Avram Iancu a fost ,,tinerețea, crezul, voința și dârzenia”, mai târziu ,,brațul tare și neînvins”, care ,,a sfărâmat rând pe rând armiile trufașe maghiare” (Tribuna, 3 mai 1894). De fapt, între cei doi mari conducători ai românilor din Ardeal din acea minunată primăvară, se realizase o ,,legătură de amiciție intimă”, pentru Iancu, cuvintele Bărnuțiului fiind ,,Sfânta Sciptură” (Ion Pușcariu, Notițe despre întâmplări contemporane, Sibiu, 1913, p.30). Pe ambii istoria îi va păstra așa cum fuseseră receptați și de mulțimile adunate pe Câmpia Libertății; Bărnuțiu-înțeleptul nației, iar Iancu erou și rege martir al munților și al tuturor românilor ).
,,Tânăr, frumos, voinic, nobil la suflet, bun cu cei drepți, aspru cu cei răi, și de tot hotărât în afacerile care priveau atunci națiunea română” (Foia Poporului, Anul XXXII, nr.35/31 august 1924). Lui Avram Iancu, poporul, căruia îi jurase credință la Blaj, îi va înălța un altar unic în galeria eroilor neamului. Omul și eroul munților devenise și eroul sufletelor românilor apăsați de nedreptăți seculare. În mai 1848, Avram Iancu primise, din partea poporului adunat, însemnele încrederii și ale puterii, el fiind de atunci asociat cu gândul curat de libertate. La 3-5 mai 1848, neamul românesc din Ardeal, căruia Dumnezeu îi hărăzise sfințenia și perenitatea, primea un nou dar-un ,,Făt frumos”, un ,,Rege al Munților”, ulterior, și al Câmpiei, iar Apusenii deveneau Pantheonul poporului român. Iancu era nu numai legendă, ci și icoană vie. (Va urma)
Dumitru Cauc
