,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
Mai întâi s-a născut legenda
Înamorat de nația sa, receptând cu cea mai aleasă noblețe idealurile ,,primăverii popoarelor”, purtând în suflet ,,întreaga și curata moștenire a lui Horea și a tuturor robotașilor din veacurile trecute, care în atâtea rânduri s-au înălțat din noaptea vremii și s-au trudit să aprindă flacăra dreptății” (Gazeta de Transilvania, Anul LXXXVII, nr.106/31 august 1924, p.1), Avram Iancu a intrat în făclia luptelor pentru dobândirea dreptății împilatului popor român din Ardeal cu gândurile cele mai curate, socotind adevărul și dreptatea noțiuni sfinte pentru fiecare neam în parte. În același timp, în acord cu simțirile revoluționarilor europeni, animați de adevărate idealuri democratice, a dovedit cea mai nobilă frățietate, chiar față de opresorii de veacuri ai românilor. Ulterior, viclenia acestora l-a făcut să lupte cu cerbicie pentru triumful înaltelor sale idealuri. Prin noblețea idealurilor sale și prin jertfa de sine pentru împlinirea acestora, Iancu devenise expresia cea mai cuprinzătoare a sufletului național, mai mult decât atât ,,el a aprins această idee în mii și mii de suflete”, împlinind dorința celor mulți ,,din munți și din câmpii”. Așa cum prevăzuse Iosif Vulcan, chiar în ziua morții marelui erou, numele lui Iancu va deveni drapelul ,,sub care se vor aduna întotdeauna cu adevărat zel de sacrificiu românii adevărați; un cult național la care se vor închina,. cu stimă, iubire și pietate, toate generațiile viitoare” (Familia, Anul VIII, nr.37/10 septembrie 1972).
După cum consemnau puținele ziare ale vremii și diferite cronici ale evenimentelor de la 1848, scânteia care a aprins în Avram Iancu focul luptei pentru dreptatea neamului a venit în 26 martie 1848, când își ia zborul și legenda ce-i va purta numele. În acea seară, în locuința sa din Tg-Mureș, alături de alți 30 de canceliști, tânărul avocat a înțeles că numai în consonanță cu spiritele luminate ale Blajului, Sibiului, Brașovului, Clujului, Tg-Mureșului și ale tuturor satelor poate fi aflată ,,dorința cea mare a tuturor”, aderând total la ideea unei prime consultări a suflării nației, care a avut loc la Blaj, la Duminica Tomii (30 aprilie 1848).
În timp ce în întreaga Europă adia zefirul libertății tuturor popoarelor, la Budapesta și în Dieta transilvană minți înflăcărate concepeau planuri de viitor ce țineau mai mult de epoca lui Metternich, decât de timpurile cele noi, fiind ,,în opunere chiar și pornirii unversale” de libertate națională pentru toți (A.Papiu Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, Tomul II, Viena, 1852, p.97). Cu toate acestea, vântul libertății se abătuse și asupra așezărilor românești, iar în mediile intelectuale din Blaj, Brașov sau Sibiu fermentau ideile despre așezarea națiunii române din Ardeal în drepturile ei naturale și istorice. Sesizând ,,pericolul fatal” ce plana supra națiunii române, marele spirit național, Simion Bărnuțiu, într-o primă declarație, din 25 martie 1848, a opus pretențiunilor minților înfierbântate ale revoluționarilor maghiari, ceea ce-și doresc românii ardeleni: ,,congres național-român, libertate individiuală prin ștergerea iobăgiei, libertate națională prin reașezarea națiunii române în drepturile sale de a avea dregători și deputați naționali în dieta țării”. Cât privește uniunea cu Ungaria, Bărnuțiu declara că aceasta nu se punea în discuție până ce maghiarii vor recunoaște și vor trata românii ca națiune liberă.Tinerimea studioasă a multiplicat proclamația și așa,,se lăți în toate unghiurile țării” (A.Paiu Ilarian, op.cit., p.98).
Reluată în 26 martie 1848, declarația lui Bărnuțiu referitoare la naționalitate devenise îndată temă de dezbatere a intelectualilor ardeleni, care începuseră să o difuzeze în lumea orașelor și satelor, în scurt timp efervescența ideilor de libertate națională și socială ajungând la fiecare clăcaș român. ,,De la vlădică până la opincă” era aceeași simțire, poporul român din Tarnsilvania avea de acum conștiință națională, era o națiune.
Spiritele luminate românești ardelene au înțeles că aprinderea ideilor de libertate trebuie să sensibilizeze inima fiecărui român, dezbaterile intelectuale neputând ține loc energiei populare care să le dea forță și reprezentativitate.
În timp ce ,,inteligenția dezbătea cauza uniunii, lucra din toate puterile contra piedicilor ce punea guvernul contra ținerii adunării”, în toate părțile Transilvaniei ,,poporul era pus în mișcare de tinerime” (Familia, Anul VIII, nr.42/15 octombrie 1872). De aceea Avram Iancu ia calea Apusenilor, peste tot, la Zlatna, Abrud, Albac , Cărpiniș, Câmpeni sau în alte sate aflate de-a lungul Arieșului, cheamă pe moți să audă din gurile luminătorilor nației că ziua cea mare a sosit, chemându-i totodată să vină la marea sărbătoare de la Duminica Tomii.
Până la sosirea sa în Abrud, avocatul Ion Buteanu, care, ca reprezentant al abrudenilor, participase la întrunirea tinerimii studioase din Cluj, convocase în ziua de 3 aprilie 1848, la locuința sa, peste 150 de intelectuali din țara moților, între aceștia fiind și Simion Balint, informându-i pe participanți despre cele hotărâte la Cluj, principala revendicare fiind recunoașterea de către guvern a naționalității române. La întrunirea din 6 aprilie din Câmpeni, a participat și Avram Iancu, care le-a comunicat hotărârea convocării adunării de la Blaj, în Duminica Tomii. Iancu însărcinează pe alți fruntași din satele Apusenilor să ,,lățească” vestea peste toată țara moților. În scurt timp, aceasta s-a răspândit pe tot cuprinsul Apusenilor cu iuțeala fulgerului. Și moții au privit cu încredere pe tânărul blajin, cu ochi albaștri ca și cerul, care se înflăcăra la fiecare rostire a cuvintelor adevăr, dreptate și libertate, mai ales că acesta vorbea pe înțelesul lor, iar pentru locuitorii Apusenilor redobândirea vechilor drepturi și ștergerea iobăgiei se identifica cu această triadă a gândirii lui Avram Iancu. Cu ,,toată blândeţa firei sale a ştiut să scormonească în sufletul muntenilor săi dorul de răsbunare a suferinţelor” îndurate de veacuri (Cosînzeana, Anul VI, nr.17-18 din 30 septembrie 1922, p.259). Alături de Ion Buteanu, în numai 2-3 zile, Iancu a reușit să sensibilizeze și să învioreze energia ce zăcea în fiecare moț, aceștia hotărând să-l însoțească la Adunarea de la Duminica Tomii, îmbrăcați ca de sărbătoare.
Aprinderea flăcării ,,dreptății, egalității și frățietății” a găsit suflarea din Apuseni pregătită sufletește, în ea sălășuind de la 1784 conștiința independenței naționale și social-economice, pentru care obiectiv sfânt deveniseră martiri Horea, Cloșca și Crișan. ,,A trebuit numai o adiere a vânturilor turburi din apus şi îndată creştetul Munţilor Apuseni au tresărit, ca şi când el ar fi prins întâi vrăjita adiere revoluţionară” (Cosînzeana, op.cit., p.259). Atunci s-a auzit glasul hotărât al Iancului de a duce la izbândă idealul național, iar moții au dat pentru prima oară crezare vorbelor acestuia, cu aceeași încredere dată cu peste 60 de ani în urmă conducătorilor revoluției de la 1784. Când naționalitatea română din Ardeal a fost din nou amenințată în existența ei, după decretarea de către Dieta transilvană, dominată de maghiari, a unirii Transilvaniei cu Ungaria, cerința acestuia. “De aci înainte, fraţilor, numai de mine și de Împăratul să ascultați!”, a devenit poruncă sfântă pentru aceștia.
În tot acest timp, încercând să oprească șuvoiul revoluționar, să împiedice ținerea adunării de la Duminica Tomii, prin gărzile naționale maghiare și prin soldații secui, guvernul a luat măsuri represive. ,,Arestarea lui Micaș, a mai multor studenți și preoți, urmărirea lui Avram Iancu, Papiu Ilarian, Ion Buteanu, Simion Balint, biciuirea și aruncarea în lanțuri a țăranilor <<răzvratiți>>, execuțiile anunțate într-o mulțime de sate românești… au ridicat în primăvara anului 1848 un zid despărțitor între poporul român și maghiarii din Tarnsilvania”. Cu toate acestea, măsurile represive luate au sporit elanul revoluționar al tribunilor poporului, tinerii revoluționari, în frunte cu Avram Iancu și Al. Papiu Ilarian, intensificând propaganda în rândul ,,robotașilor”, care se energizează și își urmează cu încredere sporită apostolii.
La jumătatea lunii aprilie 1848, Iancu se găsea la Sibiu, apoi ia drumul Apusenilor; pe oriunde trecea anima masele cu elanul său revoluționar, îndemnându-le să-și urmeze conducătorii, iar dimensiunea sa de arhanghel al dreptății sporea.
În numai câteva zile, Iancu devenise în ochii muntenilor săi conducătorul în care-și puneau toate speranțele. Astfel că, la Duminica Tomii (30 aprilie 1848), în timp ce mulțimea ajunsă acolo fremăta, așteptând vorbele înțelepte ale fruntașilor ei, deodată, ca un zvon de vânticel de primăvară, s-au auzit chiote de bucurie și cântece izvorâte din tălăngi și fluiere, urmate de apariția trimfătoare, grandioasă, a aproximativ 2000 de moți, călări, în frunte cu Avram Iancu, și Ion Buteanu. Auzind sosirea muntenilor, cei deja prezenți la adunare au ieșit în întâmpinarea moților ,,poporul purtând în triumf pe oamenii săi până dinaintea bisericii catedralei între răsunte de bucurie și vivate” (Timotei Cipariu, op.cit.p.141).
La prima adunare a românilor de la Blaj suflul lui Iancu a depășit zona Munților Apuseni. Infierbântați de spusele episcopului și ale altor intelectuali, de pe pietrele catedralei, Iancu și Buteanu au glăsuit simplu, în limbajul poporului, despre timpurile ce au sosit și despre ce vrea națiunea română de la fiecare, astfel că cei prezenți au implorat pe epsicop să le fie învățători Iancu, Buteanu și alți tineri, sporindu-i în venerație ca și pe marele spirit al timpului, Simion Bărnuțiu. Văzând flăcările speranței ce izvorau din ochii participanților, identificându-se cu ei, Iancu, la Duminica Tomii, întărea un crez, ce-i stăpânea suflarea: Țăranii sunt poporul! Dacă până la Duminica Tomii Iancu fusese fiul Apusenilor, după aceea, acesta, a devenit legendă vie în satele din munți ca și în satele din câmpie și din podișul transilvan. In ochii poporului va stărui continuu imaginea Iancului de la Duminica Tomii. Primind înscrisuri de la autorități că moții au participat în liniște la cea dintâi adunare națională, Iancu și Buteanu s-au reîntors în munți, peste tot pe unde treceau comunicând hotărârile luate la Duminica Tomii, contribuind la lărgirea spiritului revoluționar al muntenilor. Revenind fiecare la casele lor, cei participanți la adunare vor împărtăși trăirile simțite la Blaj, atribuind lui Iancu Iancu virtuțile neînfricaților apostoli și ale arhanghelilor. Acea imagine a lui Iancu va străbate de atunci deceniile și veacurile: ,,Purta (Iancu) un cojoc albastru, cu blană de miel pe margini. O simplă pălărie neagră cu pene de cocoș pe ea. În figura lui nu știai ce să deslușești mai întâi: blândețea dintr-o icoană de apostol sau asprimea unui însângerat”. După adunarea de la Duminica Tomii, Iancu nu mai era doar al moților, era al unui întreg popor obidit, tribunul acestuia. Legenda își croia drumul! (Va urma)
Dumitru Cauc
