,,Unicul dor al vieții mele e să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care după puteri am lucrat până acuma…” (Testamentul lui Avram Iancu, 20 dec.1850)
CULTUL LUI AVRAM IANCU
Între Scylla și Caribda (continuare)
Fiind convinși că fierberea din munți era întreținută de făcliile tribunilor locului, anchetatorii i-au citat, i-au anchetat, în final, pe o parte dintre aceștia, amendându-i, încarcerându-i și maltratându-i. Intuind ce-l aștepta, Iancu refuză să se prezinte în fața comisiei de anchetă și, împreună cu devotatul său tovarăș de arme, Nicolae Corcheș, s-a îndreptat spre locuri răzlețe, numai de el bine știute, aproape de izvoarele Crișului Alb. Aflând că un pluton de honvezi mărșăluiește spre locul unde s-ar ascunde Iancu, spre a-l prinde și împușca, un tânăr din Câmpeni cugetă atunci o faptă care să-l pună pe Iancu în gardă: ,,Tânărul a luat-o la drum, spre Sohodol, Vidra-Poeni și sosește la Vidra, noaptea târziu, abia cu un ceas înaintea honvezilor, și trage de-a dreptul la soră-sa, măritată după preotul Ioan Iancu, fratele lui Avram. Iancu dormea în fânul proaspăt, sub cerul liber, în lunca din apropiere… S-a ridicat repede, aflând primejdia ce-l amenința, și a pornit la drum. S-a oprit la Gavril Bădărău, unul dintre cei mai credincioși gardiști ai săi, și luându-l cu sine, trece dealul care desparte Vidra de Sus de Valea Crișului și într-una din peșterile de la izvorul Crișului Alb, petrece aproape trei săptămâni până se retrag honvezii sosiți la Vidra. Honvezii sosiți cu întârziere de o oră, au înconjurat casa părinților lui Iancu și toată vecinătatea. Apoi, aflând că doarme în lunca din vecini, s-au năpustit într-acolo. Aflându-i culcușul cald încă și crezând că e ascuns sub vreo brazdă sau căpiță, au străpuns cu baioneta toate grămezile de fân, ca să-l omoare în ascunziș. Timp de peste două săptămâni au făcut, în Vidra, cele mai minuțioase cercetări și urmăriri. După cum își amintește povestitorul acestei întâmplări, după aceea pe capul lui Iancu s-a pus un premiu mare, au fost sechestrate vitele și banii lui Alexandru Iancu și ale preotului Ioan, ,,ducând cu sine și toată corespondența lui Avram Iancu” (Transilvania,Anul LIII, nr.11-12, nov-dec1922, p.727-728). Desigur, ,,câte sate sunt, atâția Horea și Iancu sunt!”, în multe alte locuri din Apuseni, localnicii și astăzi socotesc că-n perioadele sale de refugiu, unul dintre acele locuri ascunse ar fi fost în satul lor. În vara anului 1978, într-o duminică a lunii iulie, în incinta bisericii din Cărpiniș, am tăinuit despre Iancu și Crișan, tovarășul de luptă al lui Horea, cu preotul satului Dumitru Șenilă. Apoi, împreună cu acesta și cei zece elevi care mă însoțeau pe urmele Iancului, am urcat să vedem unde s-a aflat casa martirului de la 1784 și, undeva, spre înalțimi, într-un loc greu accesibil, dar de unde se puteau observa mișcările celor din vale, ni s-a indicat locul unde a stat un timp ascuns Avram Iancu. Astfel de locații și-au revendicat moții din multe sate, dintre acestea amintim Mihoești, Lupșa, Mestecani etc. (Florian Dudaș, Avram Iancu în tradiția românilor, Timișoara, 1998,p.58-59). Șase săptămâni a stat ascuns în munți Avram Iancu, revenind între moții săi abia când comisia de anchetă a părăsit zona, alături de ceilalți tribuni Iancu reluând pregătirile armatei revoluției. Așa cum vor răsuna peste timp versurile, ,,În munții Abrudului/ Stau feciorii Iancului… Bea Iancu, se veselește/ Iobăgie nu mai este…/ Beau vin, se veselesc,/ Și de luptă se gătesc./”.
Cerul se înnorase din nou peste pământul transilvan. În tot Ardealul reprezentanții guvernului maghiar urmăreau pe tribunii nației, gărzile maghiare și secuiești întreprinzând silnicii fără număr împotriva sătenilor care refuzau să mai presteze obligații ce țineau de vremea iobăgiei. Moții așteptau recunoașterea drepturilor lor istorice asupra pădurilor de la însuși conducătorul revoluției maghiare, spre a le susține cererile fiind trimis viitorul prefect de Zlatna, Petru Dobra. A fost o amăgire fără margini, Kossuth nici nu a vrut să-l primească în audiență. Speranțele moților fuseseră aruncate în prăpastie! Ceea ce mişcarea „liberatoare” a lui Ludovic Kossuth era gata să ne dea cu o mână, se pregătea să ne ia îndărăt cu amândouă. Românii au priceput fără multă greutate unde stătea primejdia vieţii lor naţionale (Cosânzeana, Anul VIII, nr16 din 30 VIII, 1924, p.196). În același timp, ducând o politică duplicitară, împăratul încerca să câștige timp pentru planurile sale de a salva imperiul, aruncând la gunoi jurământul sincer de credință al unui popor, ce nu-și dorea să sugrume grumazul altuia, revendicându-și doar dreptul său natural, de a fi egal cu celelalte nații. În scurt timp s-a dovedit că perfidia Vienei a transformat un popor răbdător, biruitor, într-un popor mucenic (Țara noastră, anul V, nr.35 din 31 VIII 1924, p.1088). Cu ,,asistență” din partea generalului austriac Puchner, reprezentanții guvernului maghiar s-au deplasat la începutul lunii august în Sibiu pentru a dizolva Comitetul National Român ales la Blaj, reținând pe August Treboniu Laurian, și Nicolae Bălășescu, Simion Bărnuțiu reușind să scape, găsindu-și refugiul la Orlat, unde-și avea reședința Regimentul de Graniță. Vestea s-a răspândit cu iuțeala luminii, în ajutorul celor arestați venind românii din împrejurimi, care reușesc să-i elibereze cu forța pe cei închiși, un rol important avându-l și militarii români din regiment. Se dovedea încă o data că, în pofida solidității lor, argumentele filozofice ale lui Simion Bărnuțiu nu-i sensibilizau pe tirani, viziunea lui Avram Iancu era aceea care trebuia să tranșeze cauza națională a românilor: ,,Nu la masa verde, ci pe câmpul verde vreau ungurii să deslege cauza naţională” (V. Popescu Râmniceanu, Luptele românilor din Ardeal.1848-1849, București, 1919, p.34).
Tot mai mulți conducători locali ai românilor împărtășesc viziunea lui Iancu despre modalitatea de rezolvare a cauzei națiunii. În Apuseni, pregătirea pentru înfruntarea cu opresorii nu cunoaște răgaz, Avram Iancu bătând drumurile în lung și în lat pentru a se informa despre stadiul pregătirii, concepând planuri de apărare pentru fiecare cale de acces spre inima munților. Blândețea din ochii și sufletul Iancului lasă loc îngrijorării și furtunii. În aer se simțea miros de pulbere de foc și de sânge, iar Iancu știa că va fi vărsare de sânge nevinovat și pentru aceasta era îngrijorat de soarta moților, ca un adevărat părinte al patriei, ce devenea pe zi ce trece.
Realizând intențiile guvernului revoluționar maghiar de a nu recunoaște în niciun fel existența de sine a națiunii române, ,,uniunea” devenind pentru acesta de nenegociat, călcând în picioare aspirațiile de veacuri ale românilor, mai mult, unii dintre grofii maghiari cerând răzbunare pentru acel an de foc, 1784, din veacul anterior, românii trec la neascultare totală față de orice inițiativă a acestuia pe pământ transilvan. Ei văd în guvernul lui Kossuth o altă formă de despotism, iar grumazul lor nu vor să-l mai îndoaie la nimeni. În diferite părți ale Transilvaniei apar ,,nuclee revoluționare” (Istoria Românilor, Vol.VII, Tom I, Buc., 2003, p.302), unul fiind în jurul regimentului de la Năsăud, altul în jurul celui de la Orlat și al treilea în zona Apusenilor, sub conducerea lui Avram Iancu. În părțile Albei, Axente Sever îndemna poporul la luptă. Veștile începerii conflictului între guvernul maghiar și împăratul habsburgic ajungeau în fiecare comunitate românească, spectrul unui război sângeros pe pământ transilvan provocând îngrijorare. La acestea se adăugau multe accente de șovinism venind spre români dinspre maghiari. Ardealul românesc era în primejdie, acum, mai mult ca niciodată, vorbele lui Camilus, în Roma antică, erau însușite de tot mai mulți conaționali: ,,Patria se apără cu fierul!”. Iar Iancu, salvatorul, era pe buzele tuturor! Miile de țărani români care se refugiaseră pe teritoriul regimentelor de graniță trec la înarmare voluntară. Ardealul fierbea de ură, flăcările războiului începeau să se înalțe. Cum vremurile se schimbaseră, elitele națiunii își dau seama că e nevoie de o nouă consultare a poporului, din nou se punea întrebarea: Quo vadis? Iar răspunsul a venit tot de la ,,inteligenți”, care, împinși înainte de elanul revoluționar al maselor, au decis convocarea celei de a treia Adunări Naționale de la Blaj, care urma să hotărască în ce haină se îmbracă fiii nației. Moții și Iancu erau gata din nou să-și arate loialitatea și energia față de aceasta, până la mucenicie nu mai era decât o adiere de zefir. (Va urma)
Dumitru Cauc
