„Cartea Vieții” este ca și „Serile la Brădiceni” un topos, dar unul ontic / ontologic. În cel de-al doilea autorul și-a scris opera poetică, în cel dintâi și-a desemnat și configurat, apoi transfigurat liric, trăirile spirituale, culturale, intelectuale, relecturale și contemplative.
„Cartea Vieții” e totodată un fel de pariu cu Imaginația, cu Fantezia, cu Creativitatea, ca stări naturale și conceptuale ale Ființei și ale Deveninței. De altfel, ca și „Serile la Brădiceni”, și antologia de față e un proiect de visător, adică de incorigibil dar coerent reveriant oricând predispus să slujească muzele și pe marii clasici ai lumii românești și europene, reînviindu-le onirismul și romantismul.
„Cartea Vieții” are un program doctrinar, o bază în antichitatea grecolatină și o alta în seducătorul Orient. În ea, hiperboreanul și mediteraneanul coexistă metafizic și fizic. Are o textură și o arhitectură savantă, în VII secțiuni. Adică după ce poetul creează lumea ca pe o ficțiune / dicțiune, în șase zile, în cea de-a șaptea se joacă evident tot într-o limbă poezească. Și ce mai limbă, moștenită de la Ion Barbu și Tudor Arghezi, care n-au prea avut urmași în spațio-timpul carpatodanubianopontic!
„Cartea Vieții” are dinamica verbului și materialitatea substantivului, însă plătește tribut mai cu seamă metaforei, litotei, metonimiei, hiperbolei. În ea, protagonistul, în tandem cu inventatul personaj seniorial, posesor de teritorii fantastice și infernoparadisiace, în care animalele definesc fabula ori anticipează școala transumanistă din pădure, pre numele său Ieronim Contemporanul, construiesc dimpreună o lirosofie, o transnarațiune, dedându-se ba tragici ori sublimi, ba jucăuși și ironici, la heterologii prin plenitudine, la un infra- și suprarealism constant pe aliniament preponderent transmodernist.
De fapt „Cartea Vieții” e o trilogie frontieristă. Voletul Unu, intitulat „Supremația Eului”, traduce literar și orficopitagoric prima diferanță dintre postmodernism, guvernat de Sine, și transmodernism, regentat de Eu, trialectic prin redefiniție, triontic și trialogic (a se vedea în acest sens tratatele teoretice ale unor Eugen Negrici ori Nicolae Manolescu, pe care le recitesc pentru a le restructura în propria-mi structură de receptare și rescriere, în virtutea unor coordonate net superioare calitativ – n.m.).
Al doilea volet al trilogiei „Cartea Vieții” se va numi „Corp frumos” iar al treilea: „Poemele Călugărului în albastru”. Auctorialitatea e la ea acasă în acest prim volum de 127 pagini, de lux, de ţinută grafică fastă.
Dar să mă întorc totuși la „Cartea Vieții, Supremația Eului”, căci ca poet, scriitorul își propune ca măcar să-l urmeze îndeaproape pe prefațatorul și postfațatorul Ieronim Contemporanul. Îmi reîncep deja cronica livrescă obligatoriu, dar și „în oglindă”, ca regulă theoretică promontorială, printr-o afirmație-entelehie: poetul Ion Popescu-Brădiceni e un vizionar, un vaticinar, un moștenitor al unei tradiții pe care o celebrează autarhic și cu-o rară devoțiune. E totodată un orgolios al expresivității artistice și un luptător pentru drepturile sociale ale celor mulți și „obidiți”, „sărmani”, „nemilos exploatați” de-o oligarhie nesimțită și de un imperialism precum cel al Federației Ruse (în război cu sora ei Ucraina – n.m.).
În mod firesc, cele șapte cicluri, emblematice, sunt meditații, elegii, pasteluri, glosse, cântece, stadii, incantații, magii, arte poetice etc. și au și o regiune de idealitate insularizată hipereonic unde „a înflorit măceșul de parcă-un zeu cu-o harpă ar încerca transferul din adevăr în vis”, unde Măria Sa Poetomul se revendică – după cum corect s-a pronunțat și marele Gheorghe Grigurcu (într-un eseu – n.m.) – direct din Macedonski.
În „Cartea Vieții. Supremația Eului”, în chip poetic locuiește omul – cum zis-a antologic Martin Heidegger – iar profanul și sacrul își contopesc paradigmele (ca-n „Sacrul și Profanul” lui Mircea Eliade – n.m.) ca să bată-n Scriitopia în care, evadat, liricianul își recoagulează, repetitiv și circularizat, universul distinct de ode, elegii, imnuri, dansuri, replici (una de pildă la Ienăchiță Văcărescu (vezi „Limba română” de la pag. 37-38) ori la Tristan Tzara” (vezi și „Modele de transfigurare” de la pag. 39-40) sau la Mihai Eminescu (vezi „Glossă austeră” de la pag. 89-91).
„Cartea Vieții”. Supremația Eului e un mesaj apoliniconarcisiac cu adâncurile într-un nadir secret și cu crestele într-un zenit protector-divin. Adică poeticitatea celor șapte cicluri: „Magie și Mit la Brădiceni”, „Stadii transmoderniste”; „Ideile lui Audiart”; „Structurile vechi”; „Supremația Eului” sugerează o infinitate de conotații, și acestea poliinterpretabile, din perspectiva vrajei ce-o emană, a copilăriei fabulatorii, a infuziei de valori neperisabile în „cenușiul cotidianului buimac”, a Vocii Criptofanice, a magiei limbajului, a aspectelor mantice și poliedrale, a metaproceselor / vaselor comunicante / corespondențelor revelatorii, a metaoglinzilor răzbătătoare prin orice „întuneric” dar și prin „oricare lumină”, a intrării la idei; cu o condiție: ca știința și psihicul să se promoveze reciproc pe-o arenă ce-ar părea foarte ocupată, dacă istoriile literare ale unor Manolescu, Holban, Negrici, Zamfir, Ion Popescu-Brădiceni, Constantin Cubleșan ș.a. n-ar fi epurat participanții nechemați la rampă.
Am amânat, strategic, să enunț numele celui care a ieșit pe piața cărții valide axiologic și estetico-poetic cu „Cartea Vieții. Supremația Eului”. Acest „cutezător” este, repet, Ion Popescu-Brădiceni, pe care l-am sunat la celular și căruia i-am propus un interviu. A acceptat și vom reveni în viitorul imediat cu materialul convorbirii în doi.
Însă cum subiectul articolului nu-i încă epuizat, să reînnod firul problemelor aduse la rampă. Ideatic vorbind, ca poet major al literaturii contemporane (este „prins” în „istoria” lui Ioan Holban din 2022 şi „Literatura română de azi. Poezia/Proza”), Ion Popescu-Brădiceni reconjugă „vechiul cu noul”, „evoluția” cu revoluția, regimul paradigmatic cu cel sintagmatic, tranzitivul cu reflexivul, biografia cu istoria. „Precum cândva Psalmistul”, „cu pensula-i estetă, amestecă straniu stări, într-o textură nouă”; apoi ca „inventator” al transmodernismului, își revendică – citez – „dreptul de-ai fi iarăși la Banchet Carte Arzătoare pură / protejată de bordură: legile unui popor și creștin și vorbitor ba de mamă ba de tată, de bărbat și de femeie, la o nuntă galilee, de-mpărat moștenitor”; totodată „obține din rouă purpura nouă și-o împarte maiestuos la rude” precum Tomozei, Sorescu, Ghelmez, Baltag, Hagiu, Mușina, Drăghici, Bârsilă, Chifu, Petean. Cu un supracuvânt va descuia, întocmai fântânarilor, în lumea dintâi, o noua Existența Fantastică, sacră apoi, a cărei ontologie o va descrie ulterior poetul renăscut din luceafăr, din Literatura redevenită izvor teafăr, străpur și mut de dor, adică „omologie între tărâmuri: trecut și viitor” (vezi „Axios hiperboreanul”).
– un comentariu hermeneutic de Silviu Doinaș Popescu –
