Mihaela Mirea e o columnistă veche, promovată, cândva, în „Tribuna” în Gorj, de Nicolae Diaconu. „Lecţia de nisip” mi se pare o carte care, poetic şi metapoetic, e validă estetic. Ideile şi temele „columnismului” de odinioară (1965-1985) sunt resuscitate verosimil, inspirat, inteligent.
Din păcate, volumul e neglijent tipărit, la o editură neprofesionistă. Păcat! Întrucât e la mijloc destinul unei autoare de versuri autentice, motivate, cu o expresivitate voluntară, autocenzurată, toposensitivă. „Lecţia de nisip” are încă un ciclu nou, în comparaţie cu prima ediţie, al cărei garant am fost eu în eon, „Ninge sublim în emisfera mea”. Unele texte pot fi înscrise în modelul propus de Dumitru Tâlvescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara. Ori, deseori, în discursivitatea de tip Tudor Voinea şi Artur Bădiţa.
Ca poetă de tranziţie, Mihaela Mirea e neomodernistă, pe alocuri de un abstracţionism atenuat. Din când în când, răzbate câte un fior din metafizica liricii englezeşti ori din „Nodurile şi semnele” lui Nichita Stănescu cu întoarcere în arhetipurile tradiţionale (zoroastrism, maiaşism, creştinism).
Încerc să implementez în conştiinţa literaturii gorjene că prin „Lecţia de nisip”, columnista noastră rezistă oricărei critici „cadastrale”. În vocea-i, evident identitară, cu o serie de „detalii luminoase” (Ezra Pound), de o febrilitate extactică, relectorul negrăbit, liber de orice prejudecată, e obligat să ia seamă de destule aspecte ce-o îndrituiesc să aibă receptarea de rigoare.
Poeta dezgheaţă aisbergul poeziei moderne însă spre a-l nuanţa, îmbogăţi, restaura auroral pe o matriţă existenţială transtemporală, translucidă. La un sympozion fantastic, lira Mihaelei Mirea „cântă cea mai înaltă muzică de pe pământ” revendicându-se din Hölderlin şi Novalis.
Mărturisesc, am ezitat îndelungă dacă să cronicăresc şi cartea de faţă, care succede în timp altei izbutite „antologii de sorginte (g)locală” cea a Teodorei Cristina Ciobanu: Fluturi în asfalt. Ambele apariţii reconfirmă ecouri din baladistul Adrian Frăţilă ori din ironistul ludic Spiridon Popescu.
Astfel, o încadrez paradigmatic pe Mihaela Mirea într-o intranzitivitate (a se înţelege şi reflexivitate) literară şi literală, a cărei misiune este să recupereze „imaginarul pierdut” (vezi p.61). Cuvintele emană fie aburul pur al Marelui Izvor, execută „dansul marelui eu”, sub privirile regelui Faadh; Ele recurg la câte o „pictură pe cer”, la câte un „psalm” ori „rugăciune a dedinlăuntru-i propriu”, la câte un „interviu la o margine de stradă”, sau „cântec pentru eleganţi, trişti” „rătăcit în ploaie”, penetrând alteori nările ca un „parfum de trandafir”, ca o „fericire vacuă”, dar şi imitând „ţipătul mut al păsării Phoenix… pe o margine de cer”.
Mă încumet să-i depistez, în premieră, imagismul, vorticismul, nostosiac, precipitat înspre o rostire ingenuă dar şi transculturală.
Prin urmare, Mihaela Mirea dovedeşte recitirea tratatelor unor Al. Husar, Gheorghe Crăciun, Roland Barthes, Ezra Pound ş.a. Într-o „Ars poetica”, ea afirmă clarissim că aşteaptă să facă surf poetic, emoţional, pe „valul abscons” (ca Paul Celan ori Guseppe Ungaretti – n.m.) când spre zenit când spre nadir. Indicialitatea ei e „de vers răsturnat de consens”. Avidă totuşi de concret, autoarea „Lecţiei de nisip” (dar deloc una pe nisip), recurge la ambiguitate şi la sugestie, nu suspendă melodicitatea dicţiunii, se hazardează kairotic într-o nouă scriitură personalizată discret dar eficient şi revificator; iar, din siguranţa pe sine, rezultă că metodele unui Francis Ponge nu-i sunt străine: reinstituirea datelor primare ale senzaţiei şi intelecţiei, neezitarea singularizării demersului; remodelarea infinitului fir al unei inocenţe încă posibile, adecvarea transretoricului la incantaţie „îngerească”, „jumătatea mea, jumătate stea,/ jumătate cer,/ jumătate lut,/ fâlfâind din aripi/ peste azimut…/ Din geneză pură-mi/ apăru în gând,/ doar mişcând din gene/ într-un straniu joc/ şi pieri cuvântul/ să îi facă loc”. Magia descântecului e de-a dreptul seducătoare (p.59).
