Bibliopolis – Meditațiile în amurg ale lui George Cârstoiu

679

George Cârstoiu a scos recent încă o carte de poezii: niște „Meditații în amurg”, la Editura PIM (Iași, 2022, 80.p). Sunt în cuprins 70 de texte, unele scurtissime, altele întinzându-se pe două pagini.
Cum mi-s un critic literar exigent (dar nu absurd – n.m.), am citit, odată cap-coadă, volumul filă cu filă, ca apoi, aplicând poetica relecturii a lui Matei Călinescu, să emit comentariul de față.
Am selectat, ca fiind cele mai reușite, poemele în vers liber, ale căror limpiditate și fluență verbală m-au cucerit, sugerând-mi o mână de considerații „pozitive” (vorba lui Tudor Vianu).
Dar m-am văzut silit a-i accepta și valorile de imaginar și prozodie din celelalte creații: fie în ritm popular, fie practicând cu abilitate rimele interioare ori „dialogul altfel”.
Însă mai având de lucrat la unitatea stilistică și la fixarea în paradigmă mai profund individualizată, George Cârstoiu (poet cu grupaj de versuri în „Caietele Columna” ori în „Argeș” – n.m.) are deseori o expresivitate de necontestat, pliată pe sonorități ludice, pe reliefuri hermeneutice atractive, pe care, inspirat, poetul le situează „deasupra orizontului la limita înțelegerii”.
Unele dicteuri sunt „perfecte”; trimit la poezia italiană neomodernă (Montale, Ungaretti); amerizează pe platforme de reverie și bucurie existențială; lasă urme înalte și adânci; inconfundabile şi proaspete.
Alte compoziții sunt cuminți dar excelează prin capacitatea de a te face să vibrezi, transmit emoția ce aureolează un mesaj umanist, patetic ori dramatic, de o predominantă autenticitate față de o ancestrală neliniște, de un humor „trăsnit” câteodată care parodiază surrealismul, neezitând însă a-i da credit cu prilejul vreunei memorii involuntare, repliate în matcă.
Cu o „dreaptă cumpănă” între tentații, George Cârstoiu vădește acea insistență metaforică dezinvoltă, însă și, la nevoie, înșurubată în real ca o sondă ca să-i extragă resursele mitologice / arhetipale / arhireale / divinatorii / incantatorii etc.
Fructifică poetul, râzând sănătos în sinea sa, și rimele-surpriză: „Și tu Doamne născut din nimic / lași viața să dea peste ibric / și cu restul pleci în Mozambic // să nu se creadă, insist / c-aș fi nihilist.”, bizuindu-se pe propria-i instrucție transretorică, pe propria-i intuiție organică cu natura și rezonanța cu o cultură antrenată în curgerea heraclitică (adică benefic schimbătoare – n.m.).
Ca detectorul de mostre de impecabilă poeticitate după mine, țin să evidențiez următoarele „arte poetice”: Aforisma lui Hipocrate, Retragere în astral, Extindere, Senin, Seneca, Poetul, În orașul…, Confesiune în vânt, Lamentare, Dincolo de iluzie; Harpa, marea și vântul, Modus vivendi, Amurg. În fiecare din aceste texte criticul literar acerb și obligatoriu educat theoretic poate identifica argumente vizate care îi pot oricând dubla aprecierile validabile estetic și artistic, fără să cadă în ridicol.
George Cârstoiu tinde deja, ca poet pur-sânge, spre autoreferențialitate. Își încordează arcul minții, se autocenzurează uneori chiar, până la micropoem, haijinic. Citez: „Și trebuie să opriți timpul / să pot dormi / într-o închipuire / minimă / altfel noaptea / începe să se înalțe” (Lamentare); „Pe o străduță obtuză / Dumnezeu singur / coborâse în soarele / teilor înfloriți / din marele oraș / al neștiutorilor.” (Fapt divers).
În „Aforisma lui Hipocrate” (p.16) George Cârstoiu, se autodescrie, în oglindă: „Poetul, cu două vieți de scris, / una, din tinerețe care s-a prescris, / a doua c-un început incendiar / neluat în serios de guvernul literar / actual, / nu renunță, scrie mai abitir / ca mulți alții, din pamplezir, / iar pentru aleșii din cetate / rememorează aforisma lui Hipocrate / „ars longa, vita brevis” / și se vede-n Paradis.”
Poetul a deprins „năravul” de-a vrea să respire în cultură „fapte de anvergură” ori să se alinieze celor „ancorați se pare / în Duminica mare”. Intertextul la afirmația lui Eminescu precum că ar fi „un poet de duminică” e transvizibilă și cu asemenea aruncări de ancoră sunt presărate aceste „Meditații în amurg” ale zeilor (Friedrich Nietzsche) și ale reprezentanților lor pe pământ: poeții, cei care, desigur, își preconizează / își anticipează / își licitează / acea „retragere în astral”. Dar pentru acești „exilați pe pământ” (Martin Heidegger) procesul poetic rezultă dintr-o „fascinație explozivă”, din „indestructibile mirosuri de salcâmi / florile albe vesele ca un festin / îți oferă mirosul divin”. „Deasupra orizontului la limita înțelegerii” levitând, poetul încearcă dezamăgirea ezotericei închideri cercuale (ca-n Georges Poulet): „M-am închis într-un cerc / să-mi aștern privirea / pe cer. / Cum ieșeam, mă roteam, / temându-mă că se sfârșește atras spre infinit / fără să-l pot măsura.”
Într-un „Epilog”, George Cârstoiu are reveria „nemuririi”, bizuindu-se pe „mirajul unor culori”, restul fiind imaginație și „prepusul vis / al celor uimiți”. De altfel poezia e o „extindere” a „oului de aur” într-un „văzduh de plictis”; ceea ce presupune un spleen baudelairean ce-ar trebui resetat la „o îngândurare în statornicie” terminat cu sacrificarea „caprelor amurgului” într-o culminație a poeticii jocului (Gaston Bachelard). Ce comunică poetul în poema minimalistă „Sacrificiu”? Că focul se dematerializează: se derealizează ca să devină spirit. De aici și ciclicitatea reînnoirii focului, a întoarcerii la focul originar care este focul pur. În poemul lui G.C. copacul se autojertfește ca dublu vegetal al omului, ca să-l salveze pe acesta din focul sexual, ritual al cugetării pure pe Alpii unei viziuni de decembrie, dar diferită și de cea macedonskiană și de cea philippidiană ori bacoviană. Citez și această ars poetica antologică: „M-am convins să petrec cu tine noapte de iarnă, pe un câmp unde haite de lupi, departe / așteptau caprele amurgului. / Am găsit un copac falnic. / De frig te-am chemat / zăpada mirosea a decembrie. / Căzuți în genunchi, năzuiam la căldura pământului. / Am adormit. În zori nu mai era copacul. / Își dăduse foc singur.”
Veghetor la „destinul poeziei”, autorul cărții care se va bucura de cronica-mi de întâmpinare binevoitoare la noua-i „aventură editorială” „în complicitate c-un cer în eter, / la margine ridicând un senin cer”.
Încolo, alte „compuneri” militează pentru maturitatea poetică a lui George Cârstoiu: „Cimitirul satului”, „Confesiune în vânt”, „Canicula” adică una în care să poată fi „bizar cu imaginație” ori „consumator de muzică uitată în solfegii / degustător de ozon tihnit și rar” și un visător cu acte, ca în „capodopera” volumului „Meditații în amurg” intitulată „Dincolo de iluzie”, închinată terasei „pentru sorbitul cafelei a unui hotel din Montmartre”.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here