Behăitura ca stil lingvistic

301
Persuasiv şi riguros, din vremuri imemorabile, s-a dovedit că între gândire şi limbaj conexiunile sunt complexe şi indelebile. Cuvântul aprinde mintea, inima, ura ori iubirea. Cuvântul întăreşte sufletul, catalizează gândirea, exprimă forma gândirii luând înfăţişarea naţiunii pe care o reprezintă. V. Bogrea puncta comprehensiv că: „Un cuvânt, un gând plăteşte atât cât plăteşte cel ce-l rosteşte”.

Limba este averea şi proprietatea noastră, este măsura şi mijlocirea culturii noastre. Ea zugrăveşte forma cugetării noastre, a simţirii dorinţelor şi plăcerilor, afectelor şi patimilor omului care gândeşte nu hăhăie.

Preşedintele de astăzi al României, Traian Băsescu, rostea, sigur pro-domo că: „O putere, când scapă dincolo de limitele ei, trebuie adusă în limitele responsabilităţilor ei”. Este una din puţinele idei spuse de şeful statului român fără să behăie ca o oaie bolnavă de gălbează şi cu care eu sunt de acord din capul locului. Spre deosebire de locatarul Cotrocenilor şi de consilierii (unii obedienţi infantili) care roiesc în preajma domniei sale, care pălăvrăgeau, cu neruşinare, despre puterea judecătorească, am inclus în sintagma „putere” şi Parlamentul, şi Preşedinţia, şi Guvernul, şi Magistratura, şi Presa, şi Poporul. Toate aceste componente, cu adevărat ori doar aparent puternice, prezintă câte un derapaj în anul de graţie 2009, anul crizei mondiale şi al dezbinării naţionale.
Încercăm o hermeneutică sistematică. Începem, evident, cu cea mai democratică instituţie, Parlamentul, ales pe gustul poporului: uninominal. Această instituţie a devenit papagalul stupid al deciziilor luate în forurile partidelor: PDL, PSD, PNL, UDMR. Uninominalii au pierdut, dacă l-au avut vreodată, contactul cu alegătorii din colegii, şi-au pierdut ori nu au dobândit conştiinţa politică, recunoscută de Constituţie, şi votează ori gargarisesc ce zice partidul şi liderul de grup parlamentar. Iar partidele, fiinţele vii care nu ştiu trăi decât la putere, acolo unde banul public le asigură achitarea datoriilor electorale şi îndestularea membrilor de încredere, se ghidează exclusiv după propriile interese: acelea de a fi cât mai mult la guvernare, de a avea „paporniţa” plină cu toate cele şi a dormita cu neruşinare infantilă şi senilă.
Cât despre preşedinte, se ştie că behăie şi stoarce sticlele pe care nu vrea să le vadă pline. Condusă de BĂSE, România a ajuns în sapă de lemn, la propriu. Dacă şi madam Madona ne face observaţii!! Behăilă al nostru a fost, în 2004, una din cele mai mari speranţe şi este, acum cea mai mare dezamăgire alături de EBA, Ridzi, Leana din Pleşcoi, Adriean Videanu şi câţi alţi din şleahtă. Preşedintele jucător, fermierul care a adus pe piaţă cei mai mulţi ardei iuţi, ca să-i ardem pe corupţi, a devenit jalnicul protector al regilor: asfaltatul bordurilor, energiei, salubrităţii, textilelor, parcărilor, carburanţilor, aluminiului, fântânilor muzicale, gondolelor, festivalurilor, panseluţelor, armamentului, restau-rantelor etc., etc. Dacă lipseşte vreun domeniu, completaţi-l cu unu care stă la îndemână că, doar în fruntea României, are hăţurile un matroz care a făcut din hăhăit un stil de viaţă şi sărăcire, fără perdea şi scrupule a României. Tepele le-am omis eu, cu bună ştiinţă, pentru că nu-i bine să vorbeşti despre funie în casa spânzuratului!
Guvernul Emil Boc, Făt Frumos contra naturii (cu două capete, asemenea balaurului) care trebuie să lupte cu hidra corupţiei şi rechinul flămând al mării. Capetele Eroului s-au devorat reciproc, pen-tru că aşa le era natura, dar şi pentru că aveau, acasă câte un tătuc care trebuia să mai ducă un război pentru redobândirea tronului la Cotroceni. Hidra sărăcirii s-a lăţit şi înstăpânit conflictual şi nestânjenită peste teritoriul carpato-danubiano-pontic, iar Făt-Frumos, furios, bădăran şi inconştient, continuă să se autodevoreze. Nu-i nimic, rămân EBA, Ridzi, Leana din Pleşcoi, şi alte slugi, cu „succesurile” lor.
Următoarea componentă a puterii, cea judecătorească, a fost prea preocupată cu independenţa şi veniturile proprii, deloc puţine. Le-a obţinut, după o luptă acerbă cu Preşedinţia şi Guvernul-Făt Frumos (Ţâşti-Bâşti), fără ca alţii să fi avut mari foloase. Flaşnetarii au rămas cu speranţa!
Despre presă şi moguli, numai de bine. În vremurile astea şoade şi tulburi, dacă nu ne răcoream cu mass-media, ne sufocam din cauza behăitului, tupeului şi propagandei pernicioase a celorlalte puteri obediente şi infructuoase.
Să nu uităm puterea poporului. Care popor? Poporul indiferenţilor şi absenteiştilor, care a devenit majoritar. Poporul plătitor de taxe şi impozite, a cărui voinţă se exprimă printr-o furie mocnită., dar nu la urne, că-i prea mare sila faţă de oamenii mincinoşi şi farsori ai puterii. Aşa că, senzaţia de furie, lehamite şi neputinţă este mai mare ca oricând. Pe indiferenţa majorităţii şi oportunismul minorităţii populare şi, cu certitudine pe banii noştri, puterile statului n arată cel mai hidos, cel mai abominabil instinct de conservare a propriilor grupuri de interese. Pe acest fundal bizar şi funest marşează voios BĂSE hăgăind cu Doru „Măgaru” la chiolhan într-o veselie şi nesimţire grobiană. Sub această netrebnică şi imbecilă cârmuire România demolată geme.
Prof.univ. dr. Grigore DRONDOE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here