Basarabia

443

Din acest ţinut moldovenesc al mazălilor îşi recrutau odinioară vechii domni călăreţii şi arcaşii cei mai de frunte. Cetăţile poartă nume tari ca piatra: Hotin, Soroca, Orheiu, Tighina, Lăpuşna. Pământul e îngrăşat cu sângele bătăliilor. Baladele amintesc întâmplări eroice şi oamenii care-au lăsat urme adânci în cronici.
Trup din Țara Moldovei, Basarabia şi-a căpătat numele acesta mai târziu și numai pentru judeţele din jos care-au fost cândva în stăpânirea voievozilor munteni din neamul Basarabilor. Încolo, istoria ţinutului se confundă cu istoria Moldovei; cea dintâi barieră ţinând piept năvăliţilor barbare din răsăritul european, prag bătut de copitele cailor tătăreşti care mai stăpâneau Bugeacul până la înce¬putul veacului trecut.
Cetăţile aparţineau după soarta răsboaielor, când domnitorilor moldoveni, când imperiului otoman. Dar chiar când cetatea şi ţinuturile dimprejur devenea raia turcească, legătura cu ţara Moldovei o păstra adesea un pârcălab domnesc.
Ostaşii şi răzeşii, moldovenii de dincolo de Prut se bucurau de o mare luare – aminte a voevozilor. Iar sprintena lor pornire de luptă, pe caii lor ageri şi mărunţi, a ţinut veacuri piept Turcilor, Tătarilor, Polonilor şi Cazacilor, sfărâmând puhoaiele potopite spre inima ţării.
N-au putut înfrunta însă cu slabele lor puteri rostogolirea imensului tăvălug rusesc.
Când politica moscovită a început să-şi îndrepte ochii spre Constantinopol, Moldova, ţară mică şi cu puteri puţine, a devenit câmp de bătaie între cei doi uriaşi care-şi încrucişau puterile: imperiul turcesc şi imperiul rusesc. Câmp de bătălie şi pământ din care se tăiau precupeţirile tratatelor de pace.
Devreme ce turcii nu puteau renunţă cu inima uşoară la „grânarul înpărăţiei” cum se numeau de pe atunci principatele dunărene, tocmeala cea dentâi a căzut numai asupra Moldovei dintre Prut şi Nistru.
Nu ne vindeau pe de-a-ntregul. Ne vindeau numai pe jumătate. Iar ruşii so¬coteau că au primit numai o arvură, aşteptând prada să le cadă din plin.
La Bucureşti, în ziua de 28 Mai 1812, împuterniciţii Porţii semnează actul prin care Turcia părăseşte Rusiei partea din Moldova de pe ţărmul drept al Pru¬tului. Trupul Moldovei e încă o dată sfâşiat. Iar fiindcă un cap trebuia să plătească şi de astădată răpirea unui ţinut românesc, acum a fost rândul dragomanului Dumitrache Moruzzi, chemat şi ucis la cartierul general de la Şumla. Trupul a fost căsăpit. Capul trimis la Stambul, unde a stat trei zile în poarta seraiului, ca pildă pentru cei vinovaţi de nedibăcie şi de prea grabnice hotărâri.
Grigore Ghica Vodă ispăşise cu moartea, îndărătnicia cu care s-a împotrivit la răpirea Bucovinei. Dumitrache Moruzzi, plătea tot cu moartea, supunerea prea neîntârziată la porunca Porţii, care ne smulgea Basarabia.
Într-un fel sau altul, nelegiuirea celor vinovaţi era plătită cu sânge nevino¬vat. Iar suferinţele Basarabiei, purced fără prea mare întârziere sub jug străin.
Aşa cum s-au deslănţuit şi durerile Bucovinei. Divanul Moldovei, înfăţişea¬ză la 7 noiembrie 1812 un protest al domnitorului Calimach, împotriva acestei răpiri care a supt tot trupul şi inima ţării, izvorul vitelor, chelarul ţării, ogoarele de grâu şi de orz, mai mult decât jumătate de ţară, cerând restaurarea vechilor hotare precum dela moşii şi strămoşii lor au apucat întregimea Moldovei, aşa să rămână şi de-acum înainte. La glasul divanului s-a adăugat glasul domnitorului Calimach şi al mitropolitului Veniamin Costachi.
Glasuri cerând dreptate în pustiu.
Diplomaţia europeană ne sacrifica încă odată, căci în tradiţia diplomatică de atunci şi de oricând, celui care e slab i se mai ia şi celui care e tare i se mai dă.
Dreptatea avea să vină mai târziu. După patruzeci şi patru de ani. Şi avea să fie numai jumătate de dreptate şi numai de o vremelnică durată.
După înfrângerea dela Sevastopol care-a încheiat răsboiul Crimeei, Rusia, silită de tratatul de pace, înapoiază Moldovei, la 1856, partea de nord a Basarabiei, cuprinsă din trei judeţe: Ismail, Cahul şi Bolgrad. Dar după alţi douăzecişidoi de ani, la sfârşitul răsboiului dela 1877, mulţumită ajutorului dat de dorobanţii români în ceasurile de cumpănă şi de desnădejde sub întăriturile Plevnei, Rusia se desonorează încă odată smulgându-ne împotriva cuvântului dat, întreaga Basarabie.
Cuvântul însufleţit şi dureros al lui Mihail Kogălniceanu, isbeşte în inimi de cremene. România pierde a doua oară Basarabia. Şi calvarul moldovenilor de peste Prut, continuă.
În ceasul dintâi, politica Rusiei faţă de noul ţinut cucerit se arată cu totul deosebită de politica austriacă şi maghiară. Tarul Alexandru I, vedea anexarea Basarabiei un prim pas dintr-un drum mai lung. De aceia căută să câştige sufletele localnicilor, cu daruri, cu titluri de nobleţe şi chiar cu oarecare aparente libertăţi. Cel dintâi guvernator a fost un boier moldovean, Scarlat Sturza. Ukazele imperiale asigură păstrarea limbei, a legilor şi a obiceiului pământului. Mitropolitul Moldovei, Gavril Bănulescu îşi mută reşedinţa la Chişinău şi dă instituţiilor bisericeşti basarabene un caracter moldovenesc, luptând chiar pentru autonomia Basarabiei.
Îndurarea nu durează însă decât doisprezece ani. Se încheie odată cu moartea ţarului Alexandru I. Urmaşul său suprimă brutal toate libertăţile şi dreptu¬rile. Politica schimbă de front. Grija de căpetenie a administraţiei e înstrăinarea sufletească a poporului – ţăranii moldoveni sunt ispitiţi să-şi părăsească ogorul şi vatra, ca să colonizeze provinciile îndepărtate din Caucas, de pe ţărmul Volgei şi din depărtatele pustii îngheţate ale Siberiei. Administraţia devine un refugiu pentru funcţionarii deochiaţi ai Moscovei. Şcolile româneşti se închid. Tipăriturile sunt interzise. În locul moldovenilor pribegiţi, descalecă oaspeţi streini: Bulgari şi Germani, investiţi cu mari privilegii şi dăruiţi cu pământurile cele mai mănoase.
Prutul e un zid mai nepătruns ca zidul de cetate.
Dar tocmai prin lipsa de cultură şi prin izolarea sa desăvârşită, poporul de jos s’a păstrat intact, scăpând de desnaţionalizare, în vreme ce păturile de sus se topeau în marele ocean slav.
Încercările de apărare sunt singuratice, târzii şi slabe. Ele datează mai cu seamă din 1905, în momentul în care revoluţia crunt înăbuşită, încheie cu un epilog sângeros, răsboiul ruso-japonez.
Atunci, cu prilejul celei dintâi alegeri pentru Duma Imperiului, tinerii cărturari întorşi acasă dela Universităţile ruseşti scot prima foaie românească „Basarabia”. Foaia adună nume care au rămas în istoria redeşteptării naţionale de peste Prut: Emanoil Gavriliţă, Ion Pelivan, Halipa, Inculeţ, Sergiu Cujbă, Alexis Nour.
Iar când în 1907, odată cu întronarea reacţiunei, gazeta e silită să înceteze, ea îşi încheie ultimul număr tipărind curajos chemarea lui Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te române!”
Astfel, peste munţi şi ape, din robii streine, glasurile româneşti ce căutau, se îndemnau, se regăseau.
Unirea sufletească exista, mai rămânea fapta cea mare. Unirea politică.
Şi ea era mai aproape de noi, decât ar fi nădăjduit-o cei mai cutezători.
Vechile imperii, cu picioarele fragile de lut, s’au aruncat singure în peire, dezlănţuind marele răsboiu european. Cele mai înverşunate erau şi cele mai putrede, Rusia şi Imperiul Habsburgic.
Prăbuşirea lor a însemnat libertatea şi unirea noastră.
Aci sfârşeşte cartea robiilor şi începe cartea răsboiului.
Cezar Petrescu, Cartea Unirii, Editura Luceafărul, București, 1929, pp. 32 – 36
Prof. pensionar, Teodor Voicu

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here