În „Atitudini critice”[1] Pompiliu Marcea se revendică din Colibaşii de Gorj ca fiu de ţărani învingători, paremiologici, dătători de înţelesuri paradoxale („om muri şi-om vedea” pentru „om trăi şi-om vedea” – n.m.), adică „adevărata cunoaştere se petrece după moarte, în transcendent”.
Printre problemele generale, Pompiliu Marcea menţionează: „literatura în faţa adevărului”, arhitectura cărţilor, originalitatea, destinul universal al capodoperei, mirabilitatea poeziei, profunzimea meditaţiei lirice, etica profesională a criticului, recuperarea valorilor trecutului ş.a. Pledează – cum e şi firesc – pentru folosirea energiilor şi disponibilităţilor originale în scopul suprem al promovării şi afirmării culturii noastre naţionale, singurul drum al înseşi afirmării individualităţilor. Căci originalitatea, patriotismul şi umanismul formează, în realitate, o triadă unitară organică indivizibilă.
În faţa adevărului, literatura e menită a cultiva frumosul… autentic (ci nu pe cel mimetic – n.m.), căci altfel, în plan european, demersul e de o nobilă zădărnicie. Demonstraţia ştiinţifică trebuie să se dedice expresivităţii literaturii, artei etc., de tip noncalofil. Demersul „critic” trebuie să fie dublo – noetic fiindcă – îl citez pe Pompiliu Marcea – „în vreme ce ştiinţa îşi propune să dezvăluie adevăruri legate de viaţa naturii, de legile ce o guvernează, la suprafaţă sau pe planul adâncimilor, literatura se fixează asupra adevărurilor privind viaţa socială sau individuală, de unde şi afinităţile ei cu disciplinele numite umaniste: istoria, filosofia, psihologia, sociologia etc., care, având acelaşi obiect, îl cercetează ori îl contemplă (contemplarea este întâia treaptă a cercetării) cu mijloace specifice”[2].
Cât priveşte originalitatea – ca temă a metacriticii, Pompiliu Marcea revine axiologic, subliniind, cu fermitatea-i caracteristică, că „originalitatea veritabilă este, mai totdeauna în domeniul creaţiei artistice, rezultatul înzestrării funciare, coroborat ca efortul şi voinţa creatoare, mergând până la limitele sacrificiului. Aici stă întreaga taină a creaţiei… Din această forţă a personalităţii, din disponibilitatea de energie morală şi emoţională se ivesc marile opere, ce se impun contemplării (cercetării) noastre în primul rând, prin unicitatea, prin caracterul lor irepetabil, prin faptul că ele se adaugă la marile valori, beneficiind de acelaşi statut axiologic, şi nu le repetă”[3].
În „Concordanţe şi controverse”[4] Pompiliu Marcea, considerase „arta naţională drept fereastră deschisă către lume, reiterând, consecvent, „dreapta restabilire a criteriului axiologic”. Acesta, desigur, menit să dezconfuzioneze valorile din masa de diletanţi improvizaţi, de impostori, de grafomani şi să le „avizeze” ca modele/paradigme „noi”, provocatoare de dezbateri (meta)literare. În definitiv, critica e o tribună a unor asemenea „mesaje” supuse circuitului public transcens de exigenţe categorice şi categoriale, sensibile, dar şi obiective, în aceeaşi măsură în care creaţia literară nu acţionează în virtutea unor legi repede omologabile, nu consacră instrumente infailibile, căci „aici intră în ecuaţie atâtea necunoscute, între care intuiţia, gustul, talentul joacă un rol imprevizibil şi neponderabil”[5].
Un prim model, pe care-l promovează, dezinvolt, Pompiliu Marcea, este asumarea unui curaj al riscului grefat, normal, pe spiritul polemic. Întrucât „ciocnirile polemice pot fi îndârjite, dar totdeauna, când au respectat anumite rigori, au fost spre folosul literelor”[6]. „În condiţiile unei vieţi literare aplatizate, cu combatanţi blazaţi în mâna cărora armele ruginesc, ca şi spiritul, obţinerea imaginii adevărate a unei ierarhii (axiologice nu administrative) devine dificilă. Teama de dezbatere, de ciocnire a ideilor, duce inerent la suficienţă, uneori la mediocrizare”.
Astfel, celălalt model al unei critici competente/competitive este cel al iniţierii, riguroase şi metodice, în tainele disciplinei. Talentul, atât de necesar, nu este suficient în absenţa cultivării cu lecturi fundamentale, numeroase, atente. În consecinţă, Pompiliu Marcea pretinde pe drept scriitorilor să şi citească, să aibă repere solide, să-şi educe sensibilitatea şi să-şi supravegheze cu maturitate opţiunile. Ba – de ce nu? – să se citească unii pe alţii întru dobândirea idealului suprem de a se iubi unii pe alţii căci „iubirea, ca şi preţuirea… nu poate porni decât dintr-o cunoaştere mai complexă, mai adâncă, mai exactă”[7] şi de a se critica unii pe alţii, dar în deplină cunoştinţă de cauză (în Platon, Kritike = arta judecăţii – vezi „Ion” cu observaţii asupra „Iliadei” – n.m.).
În viziunea lui Pompiliu Marcea, limbajul critic trebuie să rămână esoteric, ci nu ezoteric. Căci el s-ar baza pe erudiţie şi pe intuiţie (talent), pe vocaţie, ci nu pe meşteşug. Dacă de pildă semiotică este un triumf al democraţiei în cultură, critica literară suportă pe mai departe condiţia de „rezultat al aristocraţiei spirituale” având rol de modelare estetică a naţiei.
Şi iarăşi reîntors la axiologie, Pompiliu Marcea e de părere că „dacă axiologia nu intră ca o parte componentă, ca un criteriu, valorificant, se înţelege că ea nu este un criteriu sau o finalitate a eforturilor semiotice”[8]. Cu alte cuvinte, critica trebuie să se complementarizeze cu descifrarea operei, semioticii oferindu-i apoi rolul de a o… încifra… decadent.
Noua critică şi-a anexat asemenea cuceriri ale altor discipline, obligându-le efectiv să-i aducă servicii, cum şi face azi: încorporându-le, ci nu împrumutându-le cu dobândă ori închiriindu-le, ca să-şi rezolve propria stare de criză, mărturisită de ceva vreme şi de alţi corifei ai criticii „în varii epoci”.
1. Pompiliu Marcea: Atitudini critice; ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985
2. Idem, ibidem, pp. 31-34
3. Ibidem, pp. 39-43
4. Pompiliu Marcea: Concordanţe şi controverse; ed. Eminescu, Bucureşti, 1983
5. Idem, ibidem, pp. 53-59
6. Ibidem
7. Ibidem, p. 98
8. Ibidem, vezi articolul „Critica literară şi semiotica”, pp. 99-105
Ion Popescu-Brădiceni
