Avanpremieră editorială – Aletheia şi Eidolon

294

Traducând poezia lui Tudor Arghezi, în limba greacă, Silvana Todea-Depounti şi-a demonstrat simultaneitatea inspiraţiei cu cea a meşteşugului po(i)etic. A debutat sub semnul ludicului („Joc de cuvinte” în 2011, Atena). După volumul „49 de trepte”, poeta acceptă invitaţia lui George Drăghescu şi dă spre tipar în colecţia „Ceaşca de cafea”, ajunsă la numărul 12, „Poteca furnicilor”.
Textul de faţă debutează cu bucuria de a fi descoperit, în scriitura Silvanei Todea-Depounti, o scriitură neotradiţionalistă pe alocuri, de o limpezime diamantină, constant tributară „clasicei” prozodii, adică artei poetice prin excelenţă. Scăzuta influenţă postmodernistă îi face bine discursului liric, dar nu-l perverteşte de la muzicalitatea-i arhetipală, de la literalitatea-i orfică.
Orice poem intertextualist al acestei visătoare poete, atinsă de aripa geniului, abordează cu o dezinvoltură a refondării, motive precum cel al oglinzii, cel al mărului, cel al mântuirii, cel al norilor, reconotându-le semantic, într-o zonă a repovestirii vinovată, frumos, de mirajul căutării, asemenea lui Umberto Eco, a limbii perfecte; ba cutează a scoate în relief pliurile unei rostiri transaparente exact ca în mai noua paradigmă transmodernistă, al cărei promotor sunt, şi eu, în România.
Căci din adâncul ei, izvorăsc chiar magme folclorice, pe care Silvana Todea-Depounti le transformă, alchimic, în replămădiri fantasmatice, ori, dimpotrivă, ironice, contrastele dând acestui nou volum de versuri atât de necesarul „aer” de noutate (ca-n „Aer cu diamante” – n.m.) şi iarăşi e minunat.
Poieinul şi poesisul (de la grecolatini învăţate – n.m.) sunt împreună, într-o kairotică locuire transretorică, a unor teritorii simbolice neepuizate încă, ba şi a unora melodice ori dimpotrivă de un prozaism frustrant, enervant, ceea ce iarăşi o determină pe poetă a le explora metodic, Silvana Todea-Depounti fiind adică o metodiciană diferită a unui alt tip de Eros: ca un arc voltaic între primordialul Paradis şi „libertaţia” vicioasă oarecum, a unei reactualizări a moştenirii pur culturaloide.
Ce vreţi mai mult de atât? Poeta e sigură pe uneltele sale, pe orizontul de relectură, care dă „compoziţiilor” sale densitate, fabulaţie, autenticitate, naturaleţe, profunzime ş.c.l. Îşi recâştigă încrederea în sine însăşi, în preajma marilor modele interbelice româneşti, adiindu-i dinspre ele un binefăcător stil recicla(n)t, cu note personale de indiscutabilă personalitate şi originalitate. Întrucât cu o remarcabilă „dexteritate” posedă ştiinţa nuanţei infinitizimale (ca şi Petre Ţuţea bunăoară, ori ca Petru Creţia cel din „Oglinzile” – n.m.), am subliniat şi acest aspect.
Aşadar „poteca furnicilor” e una îngustă însă suficientă poetei să-şi urmeze calea ei spre Adevăr/ Aletheia şi spre Frumos/ Eidolonul sufletului ei de înger întraripat cu metafore şi alegorii, capabile să-i asigure ascensiunea spre cerurile lui Platon şi Dante într-o zi care nu va fi ca toate celelalte.
Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here