Dumnezeu descoperă prezenţa Sa, harul Său şi lucrarea Sa prin Cuvântul Său întrupat şi Duhul Său, în şi prin poporul Său, Biserica. Biserica nu vorbeşte despre Dumnezeu, ci Dumnezeu se adresează Bisericii, prin Cuvântul şi Duhul Său, facând din ea organul Său prin care mijloceşte lumii iubirea Sa, puterea Sa şi făgăduinţele Sale. Mijloacele prin care Cuvântul şi Duhul comunică viaţa, iubirea şi adevărul lui Dumnezeu sunt Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Dumnezeu ne cheamă la El, în Biserica Sa, sub aceste forme, cunoscute ca Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Cuvântul şi duhul lui Dumnezeu nu pot fi separate, de aceea Sfânta Scriptură şi Tradiţia sunt inseparabile în viaţa Bisericii. Biserica primeşte cuvântul Evangheliei împreună cu Duhul Sfânt (Fapte,15,7). Apostolii au început să facă cunoscut pe Iisus Hristos- “şi pe Acesta, răstignit”( I Cor;2,2), după ce au primit puterea Duhului Sfânt la Cincizecime, iar Duhul este Duhul Adevărului (Ioan 15,26), Care dă Bisericii facultatea de a primi şi de a creşte în Evanghelia descoperită de Iisus (Ioan 16,13).
Mărturia Sfintei Scripturi şi cea a Tradiţiei formează un întreg, de aceea ele sunt complementare, pentru învăţătura şi practica Bisericii. Pentru Biserică, Biblie şi Tradiţie formează un singur şi unic “depozit” apostolic (I Cor. 12,11). Scrierea Noului Testament a avut un scop precis (Ioan 20,30). El nu epuizează revelaţia Cuvântului lui Dumnezeu întrupat. El recunoaşte profunzimea şi bogăţia tainei şi voii lui Dumnezeu (II Cor. 12,7-10). Chiar în întruparea Sa, Dumnezeu ”reţine unele din Tainele Sale”. În Sfânta Scriptură se află voinţa lui Dumnezeu. Tradiţia vorbeşte de “marea taină a Scripturilor“ şi încurajează “contemplarea Sfintelor Scripturi”. Fiecare cuvânt, fiecare simbol sunt vehicule fragile spre alte taine. Noul Testament a recurs la o anumită vorbire poetică, simbolică, metaforică, anume pentru a proteja această mare taină a revelaţiei dincolo de text. În fond, Noul Testament este o carte despre iubirea lui Dumnezeu (cf. I Cor.12). Înţelepciunea lui Dumnezeu e purtată în vasul argilos al cuvintelor. Aceste cuvinte de lut sunt doar instrumente ale acestei lumi. Pe de o parte, Sfânta Scriptură are autoritatea ei normativă, în totalitaea ei, afirmată de Tradiţie. Nu numai la Liturghia euharistică, ci şi în slujba Tainelor, în predică, în rugăciune, în toate faptele sale, Biserica vesteşte adevărul Evangheliei. Nu există act al Bisericii fără această amintire a persoanei lui Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, “plinirea Legii şi a proorocilor”, “Care a împlinit toată iconomia Tatălui”, Care a făcut totul ca să ne înalţe în ceruri şi să ne dăruiască Împărăţia care va să vină, aici şi acum. Biserica- comunitate de credincioşi- este ţinută să pastreze cuvântul lui Dumnezeu cel viu, valorile Evangheliei care dau sens vieţii şi existenţei, care dau indentitate unei comunităţi umane. Numai păstrând cuvântul lui Dumnezeu, ea poate să ridice vălul de pe idolii care maschează prezenţa, semnele şi minunile lui Dumnezeu în istorie şi în creaţie.
Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca un întreg. Fiecare carte a Bibliei are structura ei proprie, stilul ei specific, totuşi Biblia are unitate teologică. Este adevarat că exegeza biblică ecumenică actuală a pus în evidenţă diversitatea ca o realitate legitimă în cadrul canonului biblic. Dar această diversitate nu distruge consensul esenţial în unitatea Noului Testament. Căci Noul Testament a fost scris nu numai pentru a proclama Evanghelia şi a chema la convertire şi la botezul în numele Sfintei Treimi, ci şi pentru a reuni poporul lui Dumnezeu în jurul “noului Legământ”, în jurul “Legii celei noi”, adică pentru a consolida unitatea în diversitate a Bisericii. Dacă Tradiţia reuşeşte să păstreze un consens permanent în păstrarea, acceptarea şi trăirea Evangheliei lui Hristos, aceasta este cu putinţă deoarece acest consens exista deja în Noul Testament.
Pe de altă parte, în Tradiţie, Biserica leagă cuvântul Evangheliei de realităţile şi existenţa concretă a celor ce cred. Ea nu separă credinţa de viaţă, de aceea repune, într-o situaţie misionară şi pastorală dată, mesajul permanent al Evangheliei, Biserica ţine ca Tradiţia Sfântă să nu fie înlocuită cu valorile istoriei, ci ca acestea să fie transfigurate, sfinţite.
Biserica se lasă călăuzită şi inspirată de Duhul Sfânt, Biserica este fidelă Sfintelor Scripturi care sunt cuvânt al lui Dumnezeu, prin aceea că lasă loc prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt, se recunosc semnele şi minunile făcute de Dumnezeu printre neamuri (Fapte 15, 12).
Biserica nu separă mărturia biblică de cea a tradiţiei deoarece este unul şi acelaşi Duh care e prezent şi lucrează în ele (cf.I Cor.12,11). Duhul Sfânt este în acelaşi timp “făcătorul Sfintei Scripturi” (Mărturisirea de credinţă-1642, întrebarea LXXII), adică Duhul este cel care “descoperă” învăţătura lui Hristos (Ioan 14,26 Fapte 22,17,21) şi ”doctor al Bisericii” (Chiril al Ierusalimului), ”Locţiitor al lui Hristos” (Irineu, Contra ereticilor), mai ales prin învăţătura dată Apostolilor (Fapte 15,28).
Tradiţia patristică a dat o mare importanţă discernământului comunitar, eclesial, al Sfintei Scripturi, lecturii şi interpretării comune, liturgice. Căci Sfânta Scriptură este opera Bisericii în sens de comunitate, de discipoli ai lui Hristos, care a luat fiinţă la Cincizecime, pe temelia mărturiei Apostolilor şi cu puterea Duhului Sfânt. Hristos se împărtăşeşte martorilor Săi, Apostolilor. Nici cuvântul lui Hristos transmis Apostolilor, nici puterea Duhului Sfânt ce s-a pogorât peste aceştia la Cincizecime, nu pot fi găsite fără această Biserică. Cine caută adevărul şi harul lui Dumnezeu îl caută în Biserică. În această Biserică, Apostolii constitue un grup unic ca “martori” ai lui Hristos, de aceea Biserica e zidită pe temelia lor.
Noul Testament nu propune un model de Biserică numai cu o singură instituţie, cea sacerdotală, care ar avea facultatea în mod exclusiv de a interpreta şi predica cuvântul. Primirea, interpretarea şi propovăduirea cuvântului constituie subiecte pentru orice creştin. Nu numai pentru că fiecare credincios este, prin Botez şi prin Duhul, “învăţat de Dumnezeu”(I Tes. 4:9), iluminat şi uns să înţeleagă voia lui Dumnezeu, ci şi pentru că există un discernământ comunitar colectiv al Sfintei Scripturi, ca scriere comună a Bisericii. În felul acesta şi mirenii au dreptul şi facultatea de a citi şi interpreta Biblia.
În virtutea Hirotoniei în treapta Preoţiei, preotul are datoria şi facultatea, pe lângă pregătirea teologică necesară, de a călăuzi poporul credincios în păstrarea şi trăirea Evangheliei. Rolul său pastoral este acela de a întreţine vie conştiinţa eclesială a comunităţii, de a aprinde discernământul ei spiritual atunci când slăbeşte sau se stinge.
Credinţa personală nu se poate separa de credinţa comună. Discernământul personal şi conştiinţa eclesială sunt complementare.
Interpretarea Sfintei Scripturi este o operă comună, eclesială, la care participă deopotrivă preoţii unşi ca mădulare ale lui Hristos şi ale Bisericii în Taina Mirungerii. În viaţa bisericească toate aceste slujiri conlucrează, fiecare după chemarea sa: fie capacitatea Harismatică personală a celor “unşi” în Tainele Mirungerii, fie autoritatea de a învăţa a celor hirotoniţi sacramental, în slujba sacerdotală.
Iconom Stavrofor, Preot Gheorghe Stoichin, Spitalul Judeţean de Urgenţă,Tg-Jiu – Gorj
