Colaboratorul nostru, profesorul şi scriitorul Ştefan Stăiculescu, autor al cărţii „Brâncuşi, cioplitorul în duh”, care-a cunoscut două ediţii, este primul român adevărat ce ne-a reamintit de Adrian Păunescu, editorialist al cotidianului Gorjeanul.
Pe când domnia sa era directorul ACR Gorj, Ştefan Stăiculescu a avut şansa de a-l însoţi pe Valea Sohodolului pe acest Nicolae Iorga, reînviat în contemporaneitate ca luptător tenace şi dârz întru salvarea Neamului Românesc. Să-l lăsăm pe meşterul slovelor neaoşe să-şi depene amintirile. Unele pornite din sufletul său ce nu se desparte de A(utor) C(redincios) R(omâniei).(I.Predo)
Vulcan uman în erupţie continuă
Cine n-a cunoscut, stând faţă în faţă şi discutând cu el cel puţin o dată în viaţă, pe creatorul de excepţie al literaturi române şi vieţii sociale, adică pe poetul, jurnalistul, omul politic şi născătorul de reviste Adrian Păunescu, nu numai de la Cenaclul Flacăra, de la TV sau de la emisiunile de radio, n-a cunoscut ce înseamnă un vulcan uman în erupţie continuă.
Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit ocazia de a discuta cu Omul Adrian Păunescu şi de a fi în preajma sa de câteva ori.
În anul 1983, în luna februarie, Cenaclul Flacăra, împreună cu poetul Adrian Păunescu, a sosit în Ţara lui Brâncuşi, adică în judeţul Gorj. Poetul a stabilit ca Cenaclul Flacăra să stea în Târgu Jiu 7 zile şi să meargă în judeţele limitrofe, Hunedoara şi Mehedinţi, numai ca să susţină spectacolele, după care noaptea reveneau la Gorj Hotel pentru cazare, unde gazdă primitoare era Doru Niculescu, zis Grasul. După susţinerea celor două spectacole, unul în Târgu Jiu şi unul în Motru, în data de 28 februarie era programat să meargă să dea spectacol la Petroşani. Printre componenţii de marcă ai Cenaclului se aflau: Tudor Gheorghe, Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Ducu Bertzi şi alţii pe care nu-i mai ţin minte. Caravana Cenaclului era compusă din 4 autovehicule, poetul deplasându-se cu un microbuz vechi de pe vremea lui tata Mercedes.
Venirea Cenaclului era o mare sărbătoare pentru gorjeni, ca de altfel şi pentru alţi români. Se puneau în mişcare toate forţele locale, ca totul să fie bine şi oaspeţii să fie mulţumiţi ca să mai revină şi altă dată. Deci şi noi cei care munceam atunci la Automobil Clubul Român eram prezenţi, sub steagul ospitalităţii.
Naşul AP şi finul Tudor Gheorghe, în Gorj
La ceva timp după sosirea Cenaclului, vine la mine la birou economistul Adrian Cernitoiu, directorul Oficiului Judeţean de Turism, care avea în administrare şi Gorj Hotel, însoţit de Tică Balacciu, responsabil cu de toate în trupa Cenaclului. Îmi solicita o mică reparaţie la una dintre maşini. Am mers împreună la atelierul A.C.R.-ului, unde s-a început remedierea defecţiunii. Nu mică ne-a fost mirarea când după ceva timp intră pe poartă chiar Adrian Păunescu, AP pentru prieteni, însoţit de Tudor Gheorghe. Invitându-i, pe poet şi pe menestrel, în camera de oaspeţi, poetul a răsfoit colecţia revistei Autoturism şi m-a întrebat ce „hram” poartă A.C.R.-ul. Explicaţiile mele l-au surprins când i-am spus că suntem o asociaţie de grup şi că tot ce înseamnă ACR, material şi spiritual, sunt investiţiile membrilor, a rămas foarte surprins. Tudor Gheorghe îi spunea:”Bă, naşule, (Adrian Păunescu este naşul de cununie al lui Tudor precum şi de botez al fiului său) eu vin de la Craiova şi-mi repar maşina aici, unde Gogu Roman este un artist în repararea maşinilor. Şi nu vin numai eu, vine şi prietenul nostru comun, Marin Sorescu.
Suntem anunţaţi că s-a reparat maşina. Poetul solicită să achite reparaţia. Îi argumentez că a fost o bucurie şi o mare onoare pentru noi că l-am putut servi. Refuză, argumentând:”doresc să ni se încaseze costul reparaţiei, că şi aşa ni s-a dus buhul că pe unde mergem mâncăm, bem şi beneficiem numai de gratuităţi. Balacciule, plăteşte şi ia chitanţa! Nu-i suficient că am fost serviţi fără să fim membri A.C.R.?”.
Cu Cenaclul Flacăra, pe Valea Sohodolului
În data de 28 februarie, pe la ora 11, sunt invitat de poet să însoţesc o parte din membrii Cenaclului într-o excursie pe Valea Sohodolului, deoarece era o zi primăvăratică şi-ncepuse să miroase a ghiocei. Merg în maşină cu directorul Adrian Cernitoiu şi cu Doru Niculescu. După un mic popas la cabana OJT-ului, din această minunată vale, am pornit pe jos la o plimbare. Prin această Vale a Sohodolului se face o legătură, foarte scurtă dar mai anevoioasă, cu Valea de Peşti şi, apoi, cu oraşul Petroşani. La ora 20 din această zi de 28 făurar urma să aibă loc un spectacol al Cenaclului în Petroşani. Mă desprind cu poetul de grup şi o apucăm vârtos la drum discutând despre diverse lucruri. Mă întreabă detaşat ce „hram” port în cadrul ACR-ului şi cu iscoditor interes unde duce drumul pe care mergem, drum care-i plăcea din ce în ce mai mult, şi câţi kilometri sunt până la Valea de Peşti. La răspunsul meu că sunt numai 12 km şi că facem maximum 4 ore pe jos, strigă la grupul din urma noastră că cine vrea şi poate să ne urmeze să vină după noi, iar maşina sa să meargă la Târgu Jiu şi să vină direct la Valea de Peşti.
Medic de circă planetară
După ce-i recit câteva poezii de-ale sale, printre care şi „Rugă pentru părinţi” (cărui poet nu-i face plăcere să-i reciţi poeziile!?), şi aduc în discuţie cele 2 volume de poezii ale sale, apărute de curând: „Manifest pentru sănătatea pământului – 1980 – şi „Rezervaţia de zimbri” – 1982 – şi-i mai amintesc şi de cronica lui Marin Sorescu, la Manifest…apărută în revista „Ramuri” din Craiova, întitulată sugestiv „Medic de circă planetară”, poetul se declanşează în stilu-i cunoscut, de începuseră munţii să se cutremure, iar râul Sohodol se învolburase ca o Dunăre. Era supărat pe Marin Sorescu, cu care, de altfel, era foarte bun prieten, deşi cronica l-a înălţat la rangul de Medic de circă planetară. Era supărat mai ales pe o caracterizare ce i-o făcuse Sorescu în cronică, numindu-l „Trompetă socială”, referindu-se, de bună seamă, la anumite poezii ale sale şi la revista „Flacăra” care era una dintre publicaţiile cele mai ancorate în activitatea socială a României, dar şi cea mai de temut publicaţie. Era chiar mai tare, la acea vreme, decât ziarul „Scânteia”. Mă întrebă cum îl caracterizez eu, pe el, ca om de cultură implantat în cu tot ceea ce scrie în revista „Flacăra”, precum şi în cadru Cenaclului. Eu, pe moment, inspirat, l-am caracterizat cu filosoful Socrate, fiind convins că aşa este, având în vedere activitatea filosofului în rândul tinerilor care practica maieutica (sofrosine), adică găsirea adevărului prin dialog. Se opreşte pentru o clipă, mă priveşte adânc în ochi şi zice răspicat: „aşa este, cum de m-ai ghicit?” Explicaţia mea îi convine, apoi strigă tare de tot la grupul din spate: ”Tică Balacciu, să se apropie!” Când acesta era la câţiva paşi de noi îl întreabă: „Tică, cum consider eu activitatea mea în cadrul Cenaclului şi cum mă văd eu, cu cine mă compar respectând, bineînţeles, proporţiile, cu ce om de cultură grec?”. Tică cu respiraţia întretăiată de efortul urcării, începe să zică: „So…Soo…Sooo…”. Eu înţelegându-i confuzia de moment îl ajut zicând: „Socrate”! Poetul râde cu subînţeles, dar nu prea convins că Tică ar fi ştiut. Seara când ne-am văzut, Tică îmi spune confidenţial şi mulţumindu-mi: „Bine că m-ai scos din încurcătură profesore, că-mi îmi umbla prin cap cuvântul Sofocle şi Necuratul m-ar fi luat dacă făceam această confuzie între dramaturg şi filosof”.
Bătălia pentru România
Constatând că grupul din urma noastră a rămas la o aşa mare distanţă, încât nici nu se mai zărea după serpentinele văii, şi după ceva timp de mers în urcuş, poetul a hotărât să revenim la cabană. Pe drumul de întoarcere, l-am întrebat de ce nu călătoreşte mai mult în străinătate. S-a oprit şi a început să bată cu talpa pantofului într-o mică băltoacă până a secat-o, spunându-mi: ”Am fost propus să merg în Japonia ca şef într-o delegaţie de scriitori; nu pot să plec nicăieri, domnule, aici mă simt eu bine, pe pământul acestei ţări; eu am în mine, în viaţa mea, bătălia pentru România”. La cabană ne-am întâlnit cu cei rămaşi acolo şi am plecat spre Târgu Jiu. La hotel ne-a rugat să-l aşteptăm că urcă să se schimbe, să facă un duş şi coboară imediat. Dorea să servim masa împreună.
Autograf pe „Rezervaţia de zimbri”
Eu am dat o fugă până acasă şi am luat cele două volume de poezie amintite. L-am aşteptat în holul hotelului. Era alt om, căpătase ceva din măreţia Munţilor Parâng, din care tocmai coborâsem, iar în jurul său parcă vuiau mii de ape ale Sohodolului. La restaurant şi-a comandat un ceai şi două iaurturi. Noi, ăştilalţi, tânjeam după o tărie, pe care poetul a refuzat-o tăios. Am îndrăznit şi i-am întins pe rând cele două cărţi despre care discutasem şi din care-i recitasem, rugându-l să-mi dea autograf pe ele. A luat cărţile, le-a răsfoit îndelung, a comentat sublinierile mele la poeziile: Jurământ de credinţă, Adevărul despre ţară, Istorie, Carte poştală veche, O singură absenţă, De-ale noastre, Dor de Preda, Dor de Eminescu, Societate absurdă şi, mai ales, poezia Intraductibil. Apoi cu o mână eminesciană şi cu nişte degete devenite fosforescente a luat pixul lui Doru Niculescu Grasu şi mi-a scris autografele solicitate. Îl reproduc pe cel de pe cartea „Rezervaţia de zimbri”: „Domnului Ştefan Stăiculescu, om de spirit ales, omagiul unui autor, al unui
A(utor)
C(redincios)
R(omâniei), urmează semnătura sa şi data de 28.II.1983.
Păstrez cu respect toate cărţile poetului Adrian Păunescu, din care citesc adesea, dar pe cele două volume amintite cu evlavie.
Prof. Ştefan I. Stăiculescu
P.S. „N-ar fi rău să fie bine”, vorba lui Ion Creangă, dacă s-ar tipării o carte după modelul volumului „Timpul nu a mai avut răbdare”, carte care s-a scos după moartea lui Marin Preda.
