Aurel Rău şi Constantin Cubleşan, marii laureaţi ai A.Na.P. „S.L.B.”, 2016

345

1. Precum Arhimede în Cartagena
Aurel Rău este adeptul elogiului, al ritualului liric. Are o scriitură farmakonică şi o nobleţe impecabilă a dicţiunii poetice.
Înzeit sau terestru, limbajul său frapează mereu orizontul de aşteptare întrucât poeţii vor fi sfinţii Rostirii, pururi Revenitorii. Căci ei revin ca anotimpurile.
În viziunea sa metapoetică poemele sunt „flori lungi peste izvoare adânci”. Sunt păstrători „în etern românesc” însă atât la nivelul minţii cât şi la cel al imaginarului literar ca atare.
Însă poetul el e cel care trebuie să rămână cu orice preţ. Când „vine un curent din pădurea verde. Povestind, (şi) ne prinde târziul”, poetul, scrib şi trezorier al naturii şi culturii, deci cu dublă factură spiritual-creatoare, are cutezanţa să îmbrace avatarul „grădinarului” inventator de cu totul alte lumi în cu totul alte spaţiotimpuri. Pentru că, iată, viaţa se scrie singură în grădină şi-i zău, „mai bună decât moartea, oricum încă pe pământ” viind.
„Lucrările gospodăreşti” ale lui Aurel Rău caută acordurile fine, se simte atras de „fotografiile la minut”, contemplă „jocurile de apă” precum Ion Barbu, practicând, finalmente, un sincretism revoluţionar în ultimă instanţă „în ale sale regăsite grădini ale marii poezii”.
Reveriile, horele, terţinele sunt mărci ale unei personalităţi cu experienţă dar parcă şi cu o veşnică tinereţe.

2. Din mansarda lui Cioran
Constantin Cubleşan este realmente un ilustru critic, istoric şi cercetător literar ba şi un redutabil teoretician. Apoi este un intelectual cu brazdă înaltă şi adâncă. Şi în plus de toate ne cunoaştem de peste 20 de ani.
Mi-a trimis din când în când câte o carte şi am ajuns să-i cunosc opera până la a-i rezerva un capitol masiv într-o viitoare carte a mea, dedicată în exclusivitate criticii şi teoriei literare. Comentându-i de pildă studiul despre „Moara cu noroc” care este o exemplară aplicaţie meto- şi meta-didactică ori pe cel despre Pavel Dan, o exemplară restitutio in integrum pe planul recitirii recuperatoare.
Preocupat de clasicii „Junimii” îl revizuieşte catafatic pe Eminescu în orizontul criticii, ba deopotrivă şi sub semnul consecvenţei cu sine însuşi în orice demers întreprins cu devoţiune şi atentă investigaţie documentară, ştiinţifică, epistemologică, estetică. Şi tot în conştiinţa criticii este readus în actualitate Ion Creangă. Discursul tot metacritic al lui Cubleşan, un magister impecabil al metadicţiunii „translucide” până la atât de cioraniana nuanţă infinitezimală (de altfel universitarul prodigios îşi mărturiseşte atracţia faţă de Cioran – o carte chiar se numeşte „Din mansarda lui Cioran”) are distincţie academică şi rectitudine morală, pe linia către un orizont mereu deschis, mereu provocator. Fiecare carte a sa este o operă aparte, căci modelul trădat (in)voluntar – vorba lui Eugen Negrici – este unul european dar de un patriotism şi de un românism de o rară nobleţe sufletească. Şi fiecare aplicaţie metacritică – de la un timp încoace şi transcritică – e de un eroism pilduitor şi in/formativ. Dar şi de o naturalitate de invidiat în stil, metaforă, textele fiindu-i mirabile „efigii pe nisipul vremii” (aşa se cheamă o altă carte de-a sa).
Personal, îl felicit pentru studiul dedicat lui Urmuz şi apoi pentru cel dedicat lui Delavrancea, un clasic decisiv al literaturii române dar şi un temut publicist al epocii sale. Dar mai ales pentru cărţile în care îi cronicăreşte cu acelaşi rafinament pe poeţii contemporani, gest deseori riscant într-o reinventată paradigmă postcălinesciană şi în ton cu alţi mari critici actuali precum Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Mircea A. Diaconu, Mircea Bârsilă, Vasile Spiridon (ultimii patru fiind laureaţi ai Atelierului – n.m.).
Un comentariu de prof.dr. Ion Popescu-Brădiceni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here