Nu încape niciun fel de îndoială că Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, este și va rămâne cel mai important moment de referință din evoluția istorică a poporului român. Iar în contextul celebrării Centenarului marelui act al reîntregirii noastre naționale, este imperios necesar să reamintim și câteva dintre marile personalități ale Marii Uniri, atât din rândul elitelor politice, cât și al intelectualității, cu precădere, dascăli și preoți, legați sufletește și cu dragoste nemărginită pentru națiunea română. De aceea, întreaga lor activitate a mers mână în mână cu poporul, militând laolaltă pentru emanciparea și unitatea națională a neamului, readucând în atenție, bunăoară ideea doco-românismului pe care o exprimau, încă de la 1848, revoluționarii din cele trei țări românești – Moldova, Transilvania și Țara Românească, definită prin vocea lui Mihail Kogălniceanu: ”Patria este toată acea întindere de loc pe care se vorbește românește”. După cum și Simion Bărnuțiu vorbea într-o dezbatere memorabilă la Academia Mihăileană despre lupta de emancipare a poporului român și anume că: ”Imperiul Habsburgic ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și-n neamul nostru românesc ne poate mântui”. Și ca un arc peste timp, visul marii reîntregiri a poporului român, avea să se împlinească la 1 Decembrie 1918 și pe fondul unei evoluții europene, în consens cu dorința altor națiuni, care au acționat împreună la dărâmarea imperiilor multinaționale, punând în practică ceea ce va statua puțin mai târziu Conferința de la Paris și încheierea tratatelor de pace de la Versailles, Saint Germaine și Trianon (1919- 1920). De fapt, în cazul țării noastre se recunoștea dreptul său istoric la emancipare și unitate națională, mai exact unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei de Nord cu Regatul României. Or, la împlinirea visului națiunii române privind reîntregirea neamului, un rol deosebit l-au avut, cum mai spuneam, o serie de personalități ale vieții politice, civice și cultural-științifice, care au militat și au depus toate eforturile pentru înfăptuirea Marii Uniri, cu precădere în organizarea, conștientizarea și mobilizarea tuturor românilor, cu dragoste și iubire pentru națiunea lor. Iar printre marii apostoli ai românismului implicați activ în mișcarea națională, și finalizată cu conturarea României Mari se regăsesc: regele Ferdinand I – întregitorul, Ion I.C. Brătianu, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Vasile Lucaciu, Iuliu Hossu, Octavian Goga, Aurel Vlad, Gheorghe Pop de Băsești, Caius Brădiceanu, Take Ionescu, N. Iorga, Constantin Stere, Alexandru Marghiloman, Miron Cristea, Nicolae Titulescu, Emil Hațieganu, Caius Brădiceanu, Sextil Pușcariu, Ion Inculeț, Pan Halippa, Iancu Flodor, Ion Nistor ș.a. Toți, și fiecare în parte au avut un loc și un rol bine definit, atât la coagularea efortului întregii națiuni române pentru realizarea Unirii de la 1 Dec. 1918, cât și la recunoașterea internațională a marelui act de unitate națională, finalizându-se practic, ceea ce alte generații din deceniile premergătoare aprinseseră flamura spirituală a daco-românismului pentru emancipare și unitate națională, reamintind și aici câteva dintre marile personalități ale vremii, precum: Andrei Șaguna, Inocențiu Micu Klein, Gheorghe Șincai, Ioan Budai-Deleanu, Petru Maior, șamd.Or, în anul celebrării Centenarului Marii Uniri, este de datoria noastră, a urmașilor, să cinstim faptele și memoria acestor mari personalități și eroi ai neamului, fără să uităm că cei trei piloni de nădejde în desăvârșirea statului național unitar român au fost prin creație, organizare și fermă decizie unională: Sfatul Țării de la Chișinău (27 martie 1918), Congresul General al Bucovinei de Nord (28 nov.1918) și evident Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Dec.1918, unde în prezența a peste 100.000 de români, prin voința națiunii și a hotărârii celor 1228 de delegați, aleși sau numiți din rândul tuturor categoriilor sociale, declarau îndeplinit actul Marii Uniri. Și legat de acest moment istoric este bine să amintim cuvintele lui Ion I. C. Brătianu, care declara în fața delegaților de la Alba Iulia, că:”…Bucuria noastră nu e bucuria unei singure nații, ea e sfânta cutremurare de fericire a poporului român, care de sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credința lui nestrămutată în această zi ce ne unește și care nu poate să nu vie”. Mesajul venea din partea unuia dintre cei mai veritabili oameni politici ai acelei perioade, precizând că, dincolo de faptul că nu fost lipsit de controverse, Ion. I. C. Brătianu, în calitatea sa de diplomat abil, nu a acceptat intrarea României în război decât după ce a primit garanția eliberării Transilvaniei și drepturi depline românilor ardeleni. De asemenea, autoritar, dar carismatic și foarte bun orator, a luat o poziție critică vizavi de atitudinea arogantă a marilor puteri la Conferința de pace de la Paris, negociind la sânge interesele României. Mai mult decât atât, încă din ianuarie 1918 își depusese mandatul de prim-ministru, refuzând să semneze o pace rușinoasă cu Puterile Centrale, pentru ca ulterior să redevină întâiul premier al Marii Uniri, sub guvernarea sa ratificându-se și unirea Transilvaniei (13 dec.1918), Basarabiei și Bucovinei de Nord cu România. Și mai este ceva de menționat și anume, că Ionel Brătianu- un personaj integru, cu dragoste și iubire pentru țara sa, a refuzat, în același timp, în calitate de șef al delegației române, și orice altă cale de compromis cu marile puteri, la Conferința de la Paris, motiv pentru care părăsește sala negocierilor și-l împuternicește pe Alexandru Vaida -Voievod să reia tratativele, în interesul României.Altfel, acesta din urmă, era o altă ilustră personalitate care s-a implicat activ și a avut o contribuție deosebită la înfăptuirea Marii Uniri, în special în unirea Transilvaniei cu România. A făcut-o ca membru de marcă al Partidului Național Român, susținând drepturile și interesele românilor ardeleni chiar în Parlamentul de la Budapesta, cerând ca națiunea română din Austro-Ungaria “să fie liberă de orice înrăurire străină” și “să-și aleagă așezarea ei printre națiunile libere”. Iar în acest sens avea să se numere și printre promotorii de nădejde a celor care au contribuit la organizarea și la finalizarea cu succes a evenimentului istoric de la Alba Iulia, pe 1 Dec. 1918, unde prin Rezoluția Unirii se vota și decreta “unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. În plus, Alex. Vaida-Voievod, devenind membru al Consiliului Dirigent și responsabil cu pregătirea unificării administrative cu Vechiul Regat, s-a numărat și între cei patru delegați ardeleni, adică alături de Vasile Goldiș, Miron Cristea și Iuliu Hossu, care au adus regelui Ferdinand rezoluția Unirii pentru a fi ratificată. Apoi, face pasul și spre masoneria intelectuală europeană, la începutul anului 1919, având credința că din această poziție va putea să servească mai bine interesele României. A făcut-o cu succes la Conferința de la Paris, după ce regele, la 1 decembrie 1919, l-a însărcinat cu formarea noului guvern. Mai exact, după ce Parlamentul a ratificat legile prin care se consfințea Marea Unire (29 decembrie), Vaida-Voievod pleacă la Paris pentru a obține recunoașterea internațională a actelor unirii, lăsându-l pe Ștefan Ciceo-Pop să-i exercite prerogativele. Numai că el nu va mai reuși să revină în fruntea guvernului, în urma unor păcătoase jocuri politice de culise, de care Ion I.C. Brătianu și Iuliu Maniu nu erau străini. În schimb Vaida-Voievod va rămâne în istorie ca un bun român, un orator desăvârșit probat în mai multe limbi, dar mai ales avea un caracter demn și o inteligență sclipitoare, toate laolaltă puse în slujba și spre mai bine poporului său. După cum, încercând să mai prezentăm câteva profile de personalități din generația Marii Uniri, să ne oprim și la Ștefan Ciceo Pop, care la rândul lui s-a numărat printre protagoniștii acelui moment astral de la 1 Dec. 1918, dar care și în deceniile premergătoare s-a aflat printre intelectualii români de marcă, care au militat permanent pentru drepturile românilor ardeleni, cu precădere a celor din zona munților Apuseni. Și sunt cunoscute pledoariile sale în parlamentul Ungariei, acuzând marile nedreptăți făcute românilor din Transilvania, inclusiv îngrădirea recunoașterii limbii române ca limbă oficială. A pledat și ca avocat al apărării în procesul memorandiștilor, pentru ca ulterior să fie și condamnat (1906) de către autoritățile maghiare, pentru simplu motiv că scria în publicația “Libertatea” articole care nu conveneau autorităților austro-ungare. De altfel, în calitate de președinte al Consiliului Național Român din Transilvania, a colaborat strâns cu societatea civilă, cu biserica și generația tinerilor intelectuali, pentru conștientizarea și o mobilizare participativă a românilor la acțiunile menite să contribuie la desprinderea Transilvaniei de Ungaria. Iar ca vicepreședinte al Consiliului Dirigent a acționat, cu responsabilități precise pentru făurirea României Mari. Avea să-și pună și ipotecă pe casă și proprietățile sale, pentru a cumpăra arme și uniforme gărzilor românești din Ardeal, forțând astfel viitorul statului unificat român. În același timp trebuie să facem vorbire și despre alți doi remarcabili luptători pentru drepturile românilor, amintindu-i aici pe ierarhii greco-catolici Vasile Lucaciu și Iuliu Hossu care, atât prin programul de pastorație, cât și prin activitatea lor social-politică, s-au dedicat cu toata ființa lor mișcării naționale din Transilvania și nu numai, susținând cu precădere utilizarea limbii române în educație și administrație, identitatea și unitatea națiunii române. Bunăoară, Vasile Lucaciu, implicat activ în mișcarea memorandistă (1892- 1894) și condamnat la cinci ani de închisoare pentru așa-zisa uneltire împotriva stăpânirii austro-ungare, a refuzat să vorbească la proces în limba maghiară, invocând dreptul de a utiliza limba română, garantat de legea naționalităților din anul 1868. După cum și Iuliu Hossu emitea o circulară, cu puțin înainte de proclamarea Marii Uniri, credincioșilor săi prin care cerea să nu mai recunoască nici o autoritate în afara Sfatului Național Român, singurul reprezentant legal și legitim al poporului român. În plus, cei doi ierarhi, s-au folosit de notorietatea lor și de relații strânse pe care le aveau în Consorțiul papal, pentru a-și vedea îndeplinite idealurile luptei lor pentru reîntregirea României și recunoașterea internațională a Marii Uniri. Și iată ce spunea Octavian Goga despre Vasile Lucaciu: ”personalitate remarcabilă, temperament pasionat, plămădit din sănătatea robustă a țăranilor noștri, optimist și păstrând până la bătrânețe sub sprâncenele arcuite de lumină a unui romantism tineresc….patriotismul de simțire și latinitatea au găsit în el pe vijeliosul tribun, ideea națională, pe agitatorul implacabil”. Iar în privința lui Iuliu Hossu, considerat un adevărat apostol al românismului, avem mărturii chiar din Memoriile sale, din care reiese că a fost liantul de nădejde între liderii politici și bisericești, pentru mântuirea neamului: Și “ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește prin poporul Său credincios dreptatea Sa însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți toți românii de pe aceste plaiuri – Ne unim pe veci cu Țara Mamă, România!” În fine, dar nu în ultimul rând, să remarcăm personalitatea altor lideri unioniști, fiind vorba de profesorul și publicistul Vasile Goldiș și avocatul Iuliu Maniu, deopotrivă și renumiți oameni politici, a căror activitate în cadrul Partidului Național Român a fost strâns legată, cu intransigență și curaj, de lupta românilor ardeleni pentru emancipare și unire cu restul teritoriilor românești, laolaltă cu Vechiul Regat. De aici și unirea tuturor eforturilor comune pentru pregătirea și organizarea marelui act istoric de la 1 Dec. 1918, lui Iuliu Maniu revenindu-i obligația de a negocia în prealabil, la Viena, drepturile românilor pe baza principiului autodeterminării entnice și teritoriale. Dar cum tratativele aveau să intre în impas, prevestindu-se ruperea și destrămarea Imperiului Austro-Ungar, a urmat pasul hotărâtor și organizarea Marii Adunări de la Alba Iulia, unde Iuliu Maniu-unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri, rostea în cuvântarea sa că: ”Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Imediat, a doua zi, pentru meritele și competențele sale a și fost ales în funcția de ministru-prezident al Consiliului Dirigent (guvernatorul Transilvaniei), dar îndeplinea și sarcinile ministrului de Interne.În cazul lui Vasile Goldiș trebuie remarcată aplicarea sa deosebită și pentru actul de educație și cultură, cultivând motivația în special în rândul tineretului, inclusiv prin strângerea permanentă de mijloace bănești necesare dezvoltării sistemului de învățământ în limba română. Și încă o remarcă, vizavi de orientările și preocupările sale – a adoptat tot timpul o atitudine de activism parlamentar și de compromis politic, convins că în acest fel se poate menține unitatea de acțiune a românilor ardeleni, fiind deopotrivă apreciat de către protagoniștii Marii Uniri. Iar pentru calitățile sale, avea să fie numit, după Marea Adunare de la Alba Iulia, la 2 Dec.1918 membru în Consiliul Dirigent, mai întâi ca ministru al Instrucțiunii Publice pentruTransilvania, după care a primit rangul de ministru fără portofoliu în guvernul central de la București. Așadar, am ales și m-am oprit doar la câteva exemple care conturează, fie și sumar, activitatea unor mari personalități “cu dragoste neîmbătrânită” pentru națiunea lor. Adevărați apostoli ai românismului și ai neamului românesc, încheind cu puținele, dar sugestivele cuvinte ale lui Iuliu Hossu – ierarh integru și credincios poporului său: ”Faceți în așa fel ca niciodată și în fața nimănui să nu trebuiască să-ți pleci capul pentru ce-ai făcut, ci să poți sta totdeauna cu fruntea sus. Asta să faci!”. Era practic, o adevărată conotație testamentară pentru toți românii, declanșând, fără nici un fel de îndoială, spiritul și lupta întregului popor pentru emaniciparea sa națională și finalizarea marelui act de unitate și reîntregirea României Mari. Și nu putem să încheiem modestul nostru comentariu, fără a-l reaminti și pe octogenarul Gheorghe Pop de Băsești care, deschizând lucrările Adunării Naționale de la Alba Iulia din 1 Dec. 1918, rostea memorabilele cuvinte: “Vrem să sdrobim lanțurile robiei noastre sufletești, prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: unirea tuturor celor de o limbă și de o lege, într-un singur și nedespărțit Stat Românesc”. Așadar, “Lăsați-vă pătrunși fraților, de fiorii sfinți ai acestui strălucit praznic național și în cea mai deplină și frățească armonie să clădim temeliile fericirii noastre naționale viitoare!”. Era marea chemare la unitatea întregului popor român pentru îndeplinirea idealurilor sale de veacuri, de conștiință și iubire de neam, pentru ca astăzi să purtăm cu toții, de-a-pururi, în cinstire și demnitate simbolul și tricolorul României Mari. În fine, nu avem voie a trece cu vederea locul și altor dinstinși corifei ai Marii Uniri, referindu-ne și la elitele și la luptătorii pentru drepturile românilor din celelalte provincii românești. Or, de aici și promisiunea unui “descălecat” documentar, în special pentru Basarabia și Bucovina de Nord, completând astfel, ca o datorie sfântă, modesta noastră contribuție la tematica pusă în dezbatere, într-un timp util cât mai apropiat.
Prof. VASILE IROD
