Deunăzi am avut plăcuta surpriză să primesc un volum de poezii cu dedicaţie scris de către un fost coleg de bancă de la Şcoala Normală din Craiova. Cartea respectivă se numeşte „Mozaic sentimental” şi este scrisă de Costel Răducan, profesor pensionar, născut la 1 noiembrie 1937, în satul Orzu, comuna Negomir, Judeţul Gorj.
Profesor de excepţie şi gazetar, colaborator la reviste îndeosebi cu profil instructiv-educativ şi la diverse cotidiene locale şi naţionale, până la pensionare, a funcţionat la mai multe şcoli din Transilvania.
Nonconformismul, spiritul de dreptate, perseverenţa, curajul de a spune lucrurilor pe nume şi setea de cultură se configurau în comportamentul său încă de pe băncile şcolii.
Volumul a apărut în „Casa de Editura Mureş”, Tg. Mureş, 2009.
Parcurgând acest volum de poezii, am avut o adevărată revelaţie. Deşi este prima sa carte scrisă într-o manieră clasică, avem de-a face cu un ,,Condei exersat”, un poet ,,în toată puterea cuvântului”.
Citind şi recitind aceste poezii, l-am redescoperit pe fostul meu coleg, care a început să scrie versuri de la treizeci de ani, dar au rămas în laboratorul său de creaţie, fiind supuse unui proces de selectări şi distilări, până când s-a hotărât să le încredinţeze tiparului.
Conştient că în zilele noastre calculatorul, internetul şi televizorul ,,ucid ” cartea, autorul îşi deschide volumul cu o ,,Invitaţie la lectură”, o adevărată profesiune de credinţă: ,,Am căutat cuvântul/Ce-mi măsura vibrarea,/Dorind să-mi fie cântul/De-o seamă cu visarea. Copil crescut în cârpe,/ N-avui urcuşuri line, / Des coborâi în râpe,/ Să pot urca în mine. Un suflet nestatornic/ şi-o inimă rebelă,/Sub ploile vieţii, / Mi-au stat fără umbrelă”.
Poetul este ,,bolnav de ubicuitate” , setea de viaţă este precumpănitoare, sfatul său este ,,Să te logodeşti c-o ţintă”. Se poate vorbi de un optimism tragic, pentru că îşi are izvoarele în suferinţă, autorul dovedind un acut sentiment al sensului vieţii. Cartea poate fi considerată un ,,hronic” liric al vârstelor, în care poetul îşi exprimă deosebit de sugestiv iubirea pentru oameni, pentru copii şi adolescenţi, dragostea faţă de natură, el însuşi strabătând cu piciorul ţara în lung şi-n lat, ataşamentul faţă de cei mulţi şi necăjiţi, setea de dreptate şi adevăr, iubirea propriu-zisă.
Pentru autor, copilul este ,,Sol ceresc” , vârsta adolescenţei este ,,un laser / Croind căi prin gheaţă, / E-un vulcan în clocot/Ce revarsă viaţă”, Ireversibilitatea timpului (,,Fugit irreparabile tempus”), viaţa şi moartea sunt, de asemenea, teme preferate, în poeziile : „Ce-i timpul”, „Un gând mă-ngheaţă”, ,,Drumul vieţii”, „Viaţa ca o pendulare”, ,,Roţi/Roate”.
Sentimentul dezrădăcinării din ,,Dorul unui pribeag” ne aminteşte de poezia ,,Bătrâni” a lui Octavian Goga, iar nostalgia, tânjirea după locurile natale, anii copilăriei şi după fiinţele cele mai dragi, părinţii, din poeziile: ,,Rugăciune”, „Recunoştinţă”, ,,Mama”, ,,Paradis dispărut”, „Lacrimi sfinte” şi ,,Dormi fără suspine”, ne poartă cu gândul spre poezia lui Pillat şi a lui Vasile Militaru.
Orzu, un cătun al comunei Negomir, unde autorul a văzut lumea pentru prima dată, a pătruns în poezia sa precum Miorcanii lui Ion Pillat.
Abil mânuitor al cuvintelor, îşi dezvăluie subiectivitatea într-un stil aparte, reuşeşte să trezească cuvintele din lumea lor latentă, de dicţionar, şi să le aducă într-o ,,stare de graţie”.
Metaforic vorbind, în poezia sa, se ascund „comori de gânduri” şi „comori de suflet” surprinse într-un limbaj poetic ,,nepoluat de modernisme”.
Stăruind asupra poeziilor sale şi cunoscându-i caracterul, mi-a apărut brusc în memorie următorul dialog plin de înţelepciune:
„La vamă, filosoful grec Apolonius a fost întrebat:
-Ce bunuri aveţi de declarat?
-Am: Dreptatea, Adevărul, Moderaţia, Puterea, Stăpanirea de sine,
Perseverenţa, Curajul.
-Ele sunt sclavele Dumneavoastră?
-Nu. Stăpânele mele.”
Cartea mai cuprinde dedicaţii pentru doi colegi din clasa noastră: Serafim Duicu, profesor, istoric şi critic literar, şi Gheorghe Dascălu, eminent profesor, gazetar şi scriitor, ambii trecuţi în lumea de dincolo. Cele o sută zece epigrame de la sfârşitul cărţii inspirate din vremurile noastre, având ca teme marea sfidare a unor politicieni demagogi şi căptuşiţi de averi, corupţia generalizată, moravurile unor oameni, pun în evidenţă cealaltă ipostază a autorului, aceea de epigramist. Expresia celebră ,,Câştigat ridendo mores” (,,Râzând îndreptăm moravurile”) l-a îndemnat pe autor să recurgă la această specie literară a liricii cetăţeneşti.
Profesor, Constantin E. Ungureanu
