George Drăghescu este un sapiențial diafan, cultivând deopotrivă poezia și aforismul. Lirismul implică, desigur, (și) concizie, exprimarea indirectă a unor adevăruri esențiale/ existențiale, folosirea unor imagini sugestive, uneori alegorizate. Nu se poate nega poeticitatea gândirii apoftegmatice. Această simbioză, practicată de autor, este prezentă și în volumul Biblioteca din cer (Editura Pim, Iași, 2022, cu citate referențiale, pe coperta IV și pe clapeta II, din Gheorghe Grigurcu, Mircea Bârsilă și actorul Horațiu Mălăele).
Pentru poet, universul, reprezentat borgesian, este o vastă bibliotecă în care interferează oameni și îngeri cititori coborâți din cer, în care se oglindește funcțional fervoarea lecturii, din zona celestă în cea terestră: „În biblioteca din cer/ îngerii citesc/ despre viețile oamenilor./ Pe scara visată de Iacov/ îngerii pogoară/ în Biblioteca Națională/ pentru fișe de lectură.” (***, p. 7). Un asemenea scenariu, textualist, care mizează aparent pe o totală simplitate, reprezintă de fapt o rafinată cunoaștere, prin citiri mutuale, a creației prin creator și a creatorului prin creație. Astfel, destinele oamenilor devin literatură, după cum știam de la Hölderlin: „în chip poetic, locuiește/ Omul pe acest pământ”. Îngereala omului nu este străină Scripturii Sfinte: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?/ Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el.” (Psalmul 8: 4-5).
Dar miza relației cu transcendentul este plusată, poetul considerându-se un privilegiat: „În turnul de fildeș/ aud ecoul lui Dumnezeu/ și singurătatea mi se pare ușoară” (***, p. 8). Leacul împotriva singurătății este dat de favoarea harului. Arta adevărului presupune o dialectică: „Într-un pahar de vin/ s-au întâlnit/ daimonul și demonul/ ca să se cunoască mai bine.” (***, p. 12).
Elipsa, comprimarea, imaginea revelatoare și emblematică, proiecția sunt modalități ale acestei lirici. Biblioteca din cer patronează spiritual viața de pe pământ, divinul concepe destine, reprezintă aspirația spre salvare, spre desăvârșire. Ca intercesor, poetul dialoghează cu Dumnezeu. Deplânge, în primul rând, drama ontologică: „Doamne, pune-mi umbra mea/ lângă Tine,/ să nu fiu singur/ pe lume!” (Oarecum, psalm I). Chiar poezia, personalizată, se manifestă ca solitudine: „Stau singur/ la o masă de nuc;/ singur cuc./ Muza mea/ stă la o masă de tei/ cu singurătatea ei./ Cele două singurătăți/ se privesc pe furiș.” (Oarecum, psalm III). Omului trebuie să i se acorde prerogativa căutării și găsirii Dumnezeirii.
Poemele cuprinse în grupajul numit Dincolo de cer sunt fulgurații de tip haiku. Aici, prezența eului dispare, atenția îndreptându-se către imagini caligrafice ale lumii. Greutatea se întâlnește cu imponderabilitatea și cu vulnerabilitatea gingașă: „Pe firul de iarbă,/ o furnică/ cu greutatea ei.” (p. 31). Realitatea este înghețată într-o pecete: „Ceru-i decorat –/ O pasăre zboară/ cu o cireașă în cioc.” (p. 33). Imaginea credinței este una din adâncimea sufletească: „La Biserica din deal/ un câine/ păzește rugăciunea.” (p. 34). Exprimarea laconică are o semantică hipersensibilă, atotcuprinzătoare, într-un joc de alb-negru: „O cioară pe cer/ cu negura ei/ desenează un înger.” (p. 45).
Pandantul haikuului nu poate fi altul decât aforismul. Secvența finală a cărții este numită, într-o contradicție cu ideile din prima parte (admisibilă din punct de vedere poetic), Nu-mi furați singurătatea (reflecții). În fond, sunt tot haikuuri scrise prozastic, pentru că modalitatea lor, lipsită de gravitatea implicită a sentințelor morale, este lirică, uneori confesivă. Sigur că aforismele sunt, în primul rând, porți deschise către meditație: „Să cauți adevărul ca un orb și să-l găsești ca un văzător.” (p. 55), „Tristețea metafizică începe atunci când te simți singur printre cei care te iubesc.” (p. 56), „Slăbiciunile oamenilor sunt de la Dumnezeu. Dumnezeu se așază în lacrimile muritorilor.” (p. 61), „Între vanitatea de a fi bun și umilința de a fi rău, o aleg pe ultima.” (p. 80)…
Poet de o sensibilitate rară, extrăgând esența clipei care se oprește, uneori mizantrop, alteori autoironic, ori stăpânit de o franchețe deconcertantă, George Drăghescu reprezintă o personalitate literară distinctă, consecventă, ascensională, alegând ca mod de existență, printre îngeri coborâți pe scara lui Iacob ca să citească oameni, discreția și bucuria contemplației.
PAUL ARETZU
