1. Romolus Nicolae ştie a folosi asonanţa şi rima populară. Ştie a împerechea imagini romantice cu altele transmoderne. Tot corpu-i vibrează erotic. Până la urmă poetomul compune tradiţional dar impresionează prin ardenţa trăirii. Astfel visează să-şi anine iubita de gât, recurge cu o lejeritate la îndemână la anjambament, dar şi la oximoron.
2. Câte o strofă sună uluitor: „Plecată eşti acum iar eu, pustiu şi rece,/ rămân aici tăcut şi aşteptând sfârşitul/ poveştii de iubire şi fiindcă timpul trece/ nu mai putem trăi împreună tot mitul” (Când a plecat iubirea, pag.51).
„Un fulger de nea pluteşte visător”, visul atârnă de pleoapa obosită a autorului de romanţe care se mişcă precum un somnambul etern, neştiind dac-o să-şi regăsească instinctul intern.
3. Metafora porţii este emblematică prin simbolistica-i tulburătoare. Himera, etericul, diminutivul, flashul, persistenţa filonului eminescianist concură la închegarea unui proiect pe inima cititorului.
Filosofia de viaţă a lui Romolus Nicolae se bazează pe energia mişcării în spaţiotimpul pe care îl comprimă şi îl dilată în funcţie de necesitatea imaginilor întreţesute. Fascinat de mare, cu marinarii ei înfricoşaţi de cum arde marea sub soarele lumii, condeierul gorjean exclamă: „N-ai să găseşti niciodată ceva mai frumos decât o mare în flăcări”.
Ion Popescu-Brădiceni
Marea arzând
Dimineți cu ferestre deschise luminii aurii
Spre miracolul nașterii luminii din noapte.
Ferestre deschise spre zările sângerii,
Spre valurile mării cele pline de șoapte.
Valuri ce se mișcă în răsăritul de soare
Cu crestele înspumate dansând nebune
Uneori se înalță semețe în picioare
Susurând și șoptind parcă au ceva a spune.
Ce imagine fabuloasă oferă marea în lumina dimineții
Venită parcă din basmele cu feți frumoși și cosânzene,
Cu mirificele culori ale luminii și ale vieții,
Lumină ce urcă din mare și te atinge blând pe gene.
Este o minune să vezi cum arde marea
Cum valurile parcă-s flăcări ce ard în mii de culori,
Cum marinarii, orbiți de atâta lumină, nu-și mai găsesc cărarea.
Drumul lor pare altul deși au trecut pe aici de sute și de mii de ori.
Dimineți cu ferestre deschise spre o lume pe care apele o scald,
O lume ce vine din adâncul mării și urcă ciudat înspre noi,
Din apele mării neliniștite cu sclipiri de smarald
Ce urcă furioase pe maluri și apoi coboară liniștite înapoi.
N-ai să găsești niciodată ceva mai frumos decât o mare în flăcări
Arzând în flăcările culorilor pe care curcubeul le are.
N-ai să mai vezi niciodată un incendiu de culori ce trece dincolo de zări
Și n-ai să poți crede că tot ce vezi cu ochii se-ntâmplă pe mare.
Dimineți cu ferestre deschise spre mare și cer
Spre cerul arzând de nerăbdare să ne dea lumina, viața:
Aceste miracole ce se nasc cu răsăritul și apoi pier,
Lumina care încântă privirea și-ți mângâie fața.
Romolus Nicolae
Străine, tu nu poți să știi
Străine, tu nu poți să știi cum doare despărțirea de ai tăi, de casă,
Când tu trăiești aici și sufletu-ți pribeag aproape că te lasă.
Nu știi ce-nseamnă să-ți iubești copiii, neamul și pământul, rădăcina,
Când trupul tău trăiește aici iar sufletul în țara ta dintotdeauna.
Nu știu dacă ai putea trăi ca mine cu trup și suflet împărțit în două,
Jumate a rămas în țara mea, cealaltă jumătate într-o lume nouă.
Așa că tu, străine, nu poți să mă judeci căci nu ai fost ca mine,
Deși doar un pribeag eu sunt, muncesc, trăiesc la fel ca tine.
Nu ştiu dacă-s mai bun sau poate mai rău ca tine sunt,
Ştiu doar că, deși vorbesc acum cu tine, sunt doar un amănunt.
Tu nu vorbești cu mine ci doar cu umbra mea,
Căci, fizic dacă sunt cu tine, inima mea nu-i aici ci a rămas altundeva.
Ce pot să spun, străine, că oricât de mult se plimbă trupul meu rătăcitor,
Se-ntoarce întotdeauna acolo unde sufletul l-așteaptă, cu mult dor.
Căci oricât de mult trupu-mi prin viață și prin lume s-a plimbat,
Eu simt că sunt și am rămas român și nu un destrămat.
Romolus Nicolae
