„Ardealul e proprietatea adevărată a naţiunii române” (S.Bărnuțiu)
Câte nestemate strălucitoare împodobesc diadema națională! Acolo stau toți atleții evangheliei libertății românilor. Inspirați de focul sacru al naționalității, indiferent de vârstă, mediu social, convingere politică, trăire religioasă sau aspirațiune personală, când națiunea părea că este aruncată în ochiul furtunii năpraznice, gemând din toate mădularele ei, aceștia au trecut la timonă și au dus corabia spre limanul fericirii. Cât de îndelungată și înverșunată le-a fost strădania! Pe frunte purtând deviza libertății, înamorați de ,,blânda mamă”, spre fericirea acesteia, fiecare și-a folosit virtuțile îndreptate spre ei de Dumnezeu. Cu acest gând măreț s-a aruncat în vârtejul vieții naționale, în acea ,,primăvară a popoarelor”și Simion Bărnuțiu, cel care a știut să arunce în brazdă sămânța bună a uniunii naționale, din ea răsărind spicele înalte și grele, udate de el și tovarășii săi de crez cu roua iubirii de limbă și neam, care s-au aurit apoi la lumina și căldura dogoritoare a înțelepciunii.
În acel an’ 48, ca un duh săvârșitor, dinspre apus, adia spre români din nou boarea dulce a libertății. Din acea boare și din lumina care o însoțea au răsărit și pe pământ românesc florile spiritului, care au deșteptat la viață o națiune răbdătoare, dar sângerândă. Spre a-i obloji rănile și a-i reda zâmbetul blândei mame, toți s-au dat pe sine acesteia, iar ea, mândră de fiii ei, i-a strâns pe toți în juru-i. Cel care atunci ,,a brodit” cel mai bine adevăratele nevoi ale țării transilvane a fost profesorul Simion Bărnuțiu. Învățăturile și crezul lui Bărnuțiu privind naționalitatea au fost ,,evanghelie” pentru Avram Iancu, Al.Papiu Ilarian, Andrei Mureșanu și alții.
Simion Bărnuțiu s-a născut în ziua de 21 iulie 1808 în Bocșa Română, din actualul județ Sălaj, într-o familie cu înalte trăiri religioase; bunicul a fost preot greco-catolic, iar tatăl, Ioan, cantor, mama, Ana, fiică de preot, ,, cu simţăminte nobile şi religioase-morale.” Încă de mic, Simion Bărnuțiu s-a încins la arzimea slovelor bisericești, fiecare dintre membrii familiei influențându-i profilul moral. Deși nu avea atâta înălțime a învățăturii, tatăl lui Bărnuțiu ,,era aprins de ideea deșteptării și înaintării poporului, şi, ca atare, stăpânit de un fel de respect religios față de învăţătură” , acesta dându-i fiului său primele cunoștințe despre scriere și citire.
Deplin încrezători în foloasele învățăturii, după ce Simion Bărnuțiu termină cursurile școlii primare, după unii biografi , în Șimleul Silvaniei, părinții îl duc să-și continue învățătura în Carei, înscriindu-l în anul 1820 la gimnaziul și Liceul Piariștilor. În 1825, când a finalizat cursurile, tânărul Bărnuțiu era ,,precizat sufletește” , căci aici, alături de învățătura religioasă, s-a îmbibat de foloasele învățăturii laice; studiul limbii latine, al literaturii și mitologiei antichității greco-romane, alături de al geografiei continentelor, istoriei Ungariei, matematicii și științele naturii, i-au înviorat spiritul, călăuzindu-l spre lecturi profunde. După finalizarea cursurile școlii piariștilor din Carei, din pricina lipsei mijloacelor materiale, este îndrumat spre cariera preoțească. Fiind un elev eminent pe toată perioada studiilor liceale, cu un bagajul formativ de tip umanist foarte solid, ,,mângâind” deja ideile naționale, Bărnuțiu vine la Blaj cu gândul desăvărșirii sale intelectuale și încălzirii la focul luminii antecesorilor. Salutând ,,Mica Romă”, Bărnuțiu simte deja pulsându-i în vene seva românismului, iar de la amvon parcă răzbătea spre el vocea episcopului Inochentiae Micu. În septembrie 1825 începu în Blaj cursul filozofic de un an, iar în toamna anului 1826 începu cursul teologic pe care l-a absolvit în anul 1829. După aceea, Bărnuțiu ,,este aruncat de la teoria cărții în viața practică, din viață la teorie, totdeauna fiind omul datoriei depline”.
Preocupat de ,,teorie”, Bărnuțiu își lărgește continuu sfera lecturilor, acum începe să simtă nevoia de a se exprima mai mult în limba română, considerând că și explicațiile filozofice vor fi mai consistente și mai bine înțelese de discipoli. Calea spre acest deziderat era lectura gazetelor și cărților scrise în românește la frații de peste munți. Într-o scrisoare către Barițiu, din octombrie 1839, îi solicita acestuia ,,Curierul românesc” și ce e legat de dânsul”, însemnând volume de poezie și de proză, ,,că tare doresc a ceti din produsurile Ţării Româneşti, atât din scopos să-mi netezesc şi să-mi îndreptez limba”, întrucât predând filozofia în latină ,, a dat iarăşi de greutăţile cele vechi”. După cum spune în continuarea scrisorii, ,,am socotit să scap pe încet, şi în cât mă vor lăsa împregiurările din afară, filosofia din jugul şi robia limbii latinești (măcar de jumătate), în care gemând şi înăduşită fiind de la începutul şcoalelor din Blaj, până în ziua de astăzi, tare puţin au luminat minţile auzitorilor români, că au fost după toată etimologia cuvântului şi înţelesul, numai roabă teologiei”. Astfel că, treptat, Bărnuțiu a introdus în școala blăjeană ,,dreptu firii”, în limba română începând să facă și traduceri din anumiți filozofi.
După absolvirea cursurilor teologice și hirotonirea ca preot greco-catolic, i se încredințează predarea filozofiei la gimnaziul din Blaj, ocupând în același timp și postul de arhivar al consistoriului. Din anul 1831, ,,cu ocasiunea lărgirei cursului s-a aplicat Bărnuţiu la catedra de istoria universală şi de filosofie” , astfel că în anul 1832 îl găsim predând atât filozofia cât și istoria universală. Mai târziu, Al.Papiu Ilarian va scrie:,,Profesorul de filosofie Bărnuțiu încă la a(nul) 1831 introduse în Blaj dreptul firei (dreptul natural), iar pe la a(nul) 1834 cel dintâi începe a propune dreptul firei în limba română: la 1839 traduse toată filosofia lu Krug și o propunea în limba națională chiar pe acel timp când se pregătea stingerea limbei și naționalităței române în dietele ungurești, învățând totodată pe tinerii români drepturile cele înnăscute personale de libertate și egalitate atunci când românul încă nu se considera de persoană după legile țării. Prin introducerea limbei naționale, puse temei la o cultură adevărat națională. De aci înainte tot mai tari și mai profunde rădăcini începe a prinde naționalitatea în școalele din Blaj.” Despre cât de îndrăzneață fu inițiativa lui Bărnuțiu de a introduce limba română în cursul de filozofie a vorbit și George Barițiu : ,, …acel studiu era permis a se propune numai în Cluj la facultatea juridică, era acolo încă numai după un anumit sistem. Bărnuțiu a fost reflectat serios la pericolul ce poate urma din acea întreprindere a lui întru o epocă, pe când și studiul istoriei se introdusese în Blaj singur pe răspunderea episcopului”.
Intrând în grațiiile episcopului greco-catolic Ioan Lemeni, în anul 1834 este numit notar consistorial, această însărcinare fiindu-i de mare ajutor în cunoașterea stării bisericii, dar și a realităților din viața politică și socială a Transilvaniei. În această calitate îl însoțește pe episcop la lucrările Dietei, care în anii 1837-1838 se ținuseră la Sibiu. Relațiile cu superiorul acestuia s-au deteriorat, căci în Bărnuțiu se sădise floarea românismului, neputând sta lăturalnic celor care pregăteau moartea limbii române. Când, în Dieta de la Cluj, s-au început dezbaterile la proiectul de lege prin care ,,toate jurisdicţiunile bisericeşti, după numai zece ani, sunt obligate să întrebuinţeze numai limba maghiară şi, după acel termen, nimeni nu va putea deţine vreo slujbă dacă nu cunoaşte limba maghiară”, cât de mult s-au întunecat ochii și sufletul Bărnuțiului! După ce în anul 1842, ,,acea ucigătoare de naționalitate lege a contopirii” a și fost aprobată, pana vioaie a Bărnuțiului a realizat protestul ,,O tocmeală de rușine și o lege nedreaptă”, care a fost publicat de George Barițiu în ,,Foaia pentru minte, inimă și literatură”, ,,pentru mezoasele lui argumente”. Cât de actuale sunt și azi multe dintre aserțiunile sale despre legătura dintre limbă, individ, societate națiune și cultură: ,,Omenirea nu poate răspunde chemării sale fără cultură. Cu cât e mai cultivată limba unui popor, cu atât e mai cultivat și poporul; limba e măsura și mijlocirea culturii; în limbă e zugrăvită forma cugetării și a simțirii, dorințele și plecările, afectele și patimile lui; pe dânsa e întemeiat caracterul și naționalitatea lui; dacă și-au pierdut limba oricare popor, și-au pierdut totodată caracterul și naționalitatea; unul ca acesta nu mai are cinste înaintea popoarelor”. Rămâne la fel de actuală și îndatorirea sfântă a fiecărui român privitoare la păstrarea limbii strămoșești: ,,așa să o iubească fiecare român adevărat, cum iubește pe maică-sa; să avem grijă de ea și să o cultivăm, că pre dânsa e întemeiat caracterul și naționalitatea noastră, strâns e legată ea cu sufletul nostru, cu religiunea și cu tot ce avem mai sfânt și mai prețios în lumea asta; întrânsa ca într-o vistierie, avem depuse atâtea dulci aduceri aminte, încât mai curând își vor uita păsările zborul, decât să se șteargă unele ca acele din inimile românilor…” Tot lui Bărnuțiu îi revine și meritul de a determina consistoriul să protesteze la acea lege, dar episcopul Lemeni nu convoacă sinodul diecezan, care ar fi dat ocazie clerului să se pronunțe asupra ,,culturii naționale și asupra condițiilor în care ea trebuia așezată”, adâncind prăpastia dintre cei doi. Revoltat, acesta scrie în decembrie 1842 articolul ,,Soborul cel mare al episcopiei Făgăraşului”, cu atac direct la episcop, ,,care singur pune legi la osebite întâmplări după a sa socoteală…el e singur judecător adevărat”. Acum începe făptura lui Bărnuțiu să prindă aureola unui tribun înflăcărat al națiunii. (Va urma)
Dumitru Cauc
