Cele ,,dintâi bătăi din aripi ale sufletului său mare” le consituiseră ,,studiul dreptului naturei în limba română”și ,,explicările în filozofie”, în limbile latină și română, studenții cătând spre profesorul lor, care le spunea adevăruri în limba română atât de armonioasă încât ,,se dedară a învăța românește”. ,,Studenții, scria Barițiu, însă sorbeau cu sete prelegerile lui Bărnuțiu din Dreptul naturii și peste tot din filosofia germană”, așa că în acea stare ,,de dispozițiune a spiritelor a trebuit și la Blaj numai o scânteie mică ca să cadă într-un vas cu pulbere de pușcă”. Iar ea a venit mai repede decât se așteptau cunoscătorii stării de spirit din Blaj. Totul a pornit de la excluderea unui semniarist , din rândul celor 12, cărora, episcopul urma să le spele picioarele, în Joia Patimilor a anului 1843. Colegii acestuia, din anul IV, ,,iritați pentru acea măsură luată de superiorii lor, în momentele când avea să se prezinte la executarea acelei ceremonii rituale deneagă cu cerbicie orice ascultare”, provocând ,,un scandal înfricoșat în biserică”. Episcopul trece la măsuri împotriva ,,răzvrătiților”, exmatriculându-i, care, la rândul lor, extind lupta și împotriva rectorului. Câțiva profesori, între care și Simion Bărnuțiu s-au solidarizat cu ,,răzvrătiții”, înaintând un protest consistoriului , în ,,termenii cei mai drastici și defăimători ai rectorului”. Cauza pentru care s-a angajat Bărnuțiu în lupta cu epsicopul a fost din ,,capul locului sfântă”, căci ,,ni-e de datorință, spunea el într-o scrisoare, ca să apărăm cauza lui Dumnezeu, dreptul unui cler mâncat de tirani și moralitatea unui popor întreg…acum vine să ne pierdem și naționalitatea”. Așadar, nu apucă profesorul Bărnuțiu să ducă la împlinire voința impunerii limbii române în toate cursurile școlii blăjene, căci îndată veni răzbunarea episcopului Ioan Lemeni, în anul 1845, excluzându-l din rândul profesorilor de la seminar.
Rămas fără loc de muncă, Bărnuțiu părăsește cu multă mâhnire Blajul; rămâneau colo însă luminițele aprinse de acesta în inimile celor care audiaseră cursurile sale, mare parte dintre aceștia regăsindu-i în acel mai înălțător al anului 1848, pe Câmpia Libertății. Cât despre cel alungat din cetatea luminii Ardealului, din acel timp, se va întoarce în ea ca înger al păcii, la adunarea de la Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848. Încrezător în puterea dreptului, profesorul Bărnuțiu ia drumul Sibiului, unde, în anul 1846 se va înscrie la Academia Săsească de Drept. Ajuns aici, ,,s-a pus pe studiu serios”, pentru întreținere fiind nevoit să accepte ajutorul prietenilor, chiar și al foștilor elevi. Faima sa răspândindu-se în Transilvania și-n Principate, este frecventat de ,,bărbații mai de frunte ai poporului român”, care, descopăr în acesta un bărbat cu adevărat superior, la cuvintele despre patrie, națiune, românism, el entuziasmându-se ,, ca un poet”, ,,căutătura sa svârlea scântei de curaj”, ,,un adevărat atlet al românismului”. Aici îl va găsi pe Simion Bărnuțiu boarea primăverii anului 1848, îndestulată de libertate, egalitate și naționalitate, idealuri în care se îmbrăcase de mult timp și Bărnuțiu. ,,Anii 1848-1849, spune G.Bogdan-Duică, îl ridicară pe S.Bărnuțiu până la locul și faima spre care toată viața anterioară îl împinseseră”. Torentul de libertate care se revărsase peste Europa ajunsese și pe meleag transilvănean. În diferite centre ale cugetării românești din Ardeal (Abrud, Blaj, Brașov, Cluj, Sibiu, Târgu-Mureș etc), elitele intelectuale, îmbrăcate în haina libertății, egalității și frățietății, începuseră a se extazia, generând o mulțime de idei privind ,,cauza română”. Cu toate că a dat satisfacție ungurilor ardeleni și a convocat Dieta Ardealului de la Cluj, împăratul austriac nu a înscris ,,uniunea Transilvaniei cu Ungaria” ca punct principal al dezbaterilor stârnind un val de proteste și adunării, una după alta, în care etnicii maghiari tunau și fulgerau, în final problema ,,uniunii” fiind în concepția lor problemă de ,,viață și de moarte”. Se ajunsese până acolo încât, spânzurați trebuie toți aceia care sunt în contra uniunii”. Devenise evident că ,,întreaga mișcare din Ardeal, pusă la cale din partea ungurilor se învârtea în jurul uniunii țării cu Ungaria” , atitudinea opiniei publice românești fiind ,,îndoielnică”.
Al.Papiu Ilarian a rezumat astfel atitudinea opiniei publice românești: ,,Așa toată lumea română, o parte pasivă, alta chiar activă, era pentru uniune, sau cel puțin nu era contra uniunii”. În această ,,confusiune ce-i ținea pe români”, era nevoie de un far care să lumineze calea de urmat, avea nevoie de un om care să unească toate pornirile de bine ale inteligenței românești din Transilvania, se cerea ,,o inimă mare”. Atunci, răsări ca din pământ floarea gândirii revoluționare transilvane, liantul unirii cugetelor și simțirilor naționale-înțeleptul Simion Bărnuțiu. Căci, în timp ce adunările etnicilor maghiari privind susținerea ,,uniunii” se țineau lanț, la fel și adunările ,,inteligenților” români, privind ,,cauza română”, în camera sa de lucru, Simion Bărnuțiu lucra de zor la proclamația către neamul românesc de pe pământul transilvan. În seara de 24 martie 1848 proclamația era gata, acesta dictând-o ,,colegului de studiu”, Ioan Pușcariu: ,,Această proclamațiune încă în noaptea aceea o am decopiat în vreo cinci-șase exemplare trimițând două prin poștă la tinerimea din Blaj, Cluj, Târgu-Mureș, Brașov și Sibiu, cu provocare ca fiecare tânăr din liceu, seminare și gimnazii să o decopieze din mână în mână și să o trimită fiecare la ai săi prin comunele de unde sunt născuți, iar aci preoții și dascălii să le răspândească ca circulare în comunele învecinate și așa mai departe”. O a doua proclamație, ,,de același sens” a fost dictată lui George Roman, în același mod și distribuindu-se. În proclamație, Bărnuțiu ,,rezumă întreaga programă națională” : ,,congres national român; libertate individuală prin ștergerea iobăgie; ,libertate națională prin reașezarea națiunii române în drepturile sale de a avea dregători și deputați naționali în dieta țării; și așadar, nicio uniune cu ungurii până nu vor trata românii ca națiune liberă”. Proclamația lui Bărnuțiu dădu atunci ,, directiva politicii noastre naționale”, ideile ei fiind scoase din ,,însăși inima poporului român”, în scurt timp ,,și-au făcut atât de repede drumul iarăși îndărăt, în inima poporului român”. Dacă pentru revoluționarii maghiari ,,uniunea” era chestiune de ,,viață și moarte”, după difuzarea proclamației lui Bărnuțiu, pentru român ,,uniunea” era ,,punctul cel mai de frunte” împotriva căruia toți naționaliștii trebuiau să lucreze. Câtă onoare se cuvine și tinerimii studioase din Sibiu, Blaj, Brașov și din alte orașe, care ,,propagă ca fulgerul” ideile declarației lui Bărnuțiu! Pe cerul libertății națiunii române, steaua lui Bărnuțiu începuse să se înalțe, alături de alți atleți ai luptei naționale organizând adunarea de la Duminica Tomii(30 aprilie 1848). Lumina ideilor declarației sale aprinsese mii de alte luminițe, care încălziseră sufletele mult apăsatului popor român din țara transilvană. Ce inspirație sfântă avuseseră canceliștii întruniți în 25 martie 1848 în casa lui Avram Iancu din Târgu-Mureș! Adică, să se cheme poporul la sfătuire! Fără egal, în istoria noastră națională, a fost acea gândire și simțire, că prima fu în frumosul ținut românesc, din Satmar, Hotin și până la Dunăre și Mare! Iar poporul, încălzit deja la focul naționalității, cu toate împotrivirile puternicilor timpului, venise să înțeleagă ce voiește nația română, ce trebuie să ceară poporul de la fruntașii ei. Dacă, în dimineața acelei zile memorabile, poporul ascultase cu speranță și multă însuflețire cuvântările tinerilor ,,inteligenți”, între care Buteanu, Avram Iancu și Al.Papiu Ilarian, spre miezul zilei, la adunare, sosise ,,îngerul păcii”, în cinstea sa, ,,mișcarea poporului, vivatele și fluturăturile pălăriilor se păreau ca undele mării.” Sosirea lui Simion Bărnuțiu la Adunarea de la Duminica Tomii a fost încarnarea recunoștinței unui neam, căci ,,inima sa nobilă ardea de flacăra sfântă a dragostei de neam”, iar poporul a simțit fiorul. Extaziată, mulțimea a vrut să-și audă conducătorul. ,,Bărnuțiu, între vivatele nesfârșite se suie pe piatra bisericii. El poartă reverendă, are o fată slabă, dar frunte lată. Capul îi e tuns, dar lăsând să se vadă fire de argint în părul încă negru. Se face tăcere. Și grăiește noul vorbitor. Grăiește despre drepturile neamului românesc, despre datoriile românului de a-și apăra legea și limba și obiceiurile. Și vocea lui blândă, trăgănată, străbate adânc inimile, și mintea tuturor se luminează la vorbirea lui populară. Acum căciulile și pălăriile sbor în aer… Un lung fior cald străbate mulțimea…” Din spusele apostolului, poporul afla că venise timpul ștergerii iobăgiei și punerii românilor în drepturile lor ,,ce li se cuvin ca unei națiuni”. Cu aceste vorbe, care cuprinseră ca un foc inimile celor prezenți, și cu îndemnul de a veni pe 15 mai la ,,adunarea tuturor românilor”, aceștia au pornit spre casele lor ducând veștile cele mari în toate ținuturile transilvane.(Va urma)
Dumitru Cauc
