Limba română se află în studiul avansat al agoniei neoplazice, agresată consecutiv de ignorarea ei, în favoarea celei englezeşti şi de nepăsarea celor care ar trebui s-o apere.
Numai dacă aruncăm o privire peste toate imobilele în lanţ de pe bulevardele şi străzile oraşelor (mai ales peste construcţiile de sticlă şi beton) şi le vei vedea VOPSITE în cuvinte şi sintagme nonromâneşti, ceea ce ne sporeşte morbida repulsie. Chiar dacă se mai află printre aceste „inscripţii” şi câteva cuvinte româneşti, acestea sunt puţin, acestea sunt puţin metamorfozate după chipul, numele şi „personalitatea” proprietarilor, de regulă patronim…
Dacă epoca comunistă a interzis identitatea afişată pe ziduri şi chiar sintagma din periferia lexicului românesc „la grătărel sau la biserică”, astăzi prestatorii de servicii grafice nu au nici un regulament în scrierea comenzilor, la umbra imperativelor libertăţii câştigate în decembrie ’89.
Pornind de la caracteristicile limbii strămoşeşti (veche şi înţeleaptă), care a traversat milenii de agresiuni: romane, barbare, slavone, turco-tătare, germane, ruse etc., precizăm că limba noastră a supravieţuit numai prin legile vorbirii corecte, prin tainele componentelor sale (lexicale, fonetice, morfologice, sintactice, ortografice şi stilistice), îndeplinind rolul de coloană vertebrală a românismului.
În secolul trecut, scriitorul I.D. Sârbu considera limba română ca fiind „magico-religioasă, ca o zeiţă a sufletelor noastre, o entitate transcedentală, iar pentru senatori o unealtă de muncă, cu rădăcină, schelet şi suflet etc.”.
Aceste valori ale limbii noastre ne obligă să ne adresăm tuturor românilor în procesul comunicării, numai prin forme gramaticale corecte şi perceptibile, evitând dereglările de limbaj, având în vedere că taina limbajului nu este altceva decât taina vieţii, aşa cum preciza francezul Ferdinand Soussose că „tot că cuvinte gândim”, prin urmare să utilizăm limba adevărată prin limbaj şi logos sacru.
Logosul este sacru pentru că aparţine Divinităţii, care împreună cu vorbirea (rostirea logosului) ne desparte de regnul animal, cu care avem comun complexul biologic…
Mai mult, prin limbă (logos şi vorbire) s-a ajuns la apogeul spiritului uman – POEZIA – considerată de vechii greci şi de Heidegger, mai aproape de noi, un tot unitar.
Revenind la agresarea limbii noastre, considerăm că numai prin legi (care să fie aplicate!) adecvate s-ar putea ameliora starea de disoluţie în care se află limba română.
Dincolo de legea regretatului Pruteanu (de la dispariţia sa, nu s-a mai ocupat nimeni de limba noastră?!…) ar fi necesar ca starea civilă să gestioneze în certificatele eliberate normele onomastice ale limbii române, iar televiziunile să anuleze ca la vulgarisme abaterile de la vorbirea corectă.
S-ar putea merge şi la „ştergerea «caşului» de la gura” unora: eu ca (şi)… + funcţii importante!?, a abrevierilor de tipul Adi (Ursu, Minune, Mutu), Cristi, Gigi etc.
Excepţie nu trebuie să facă nici vedetele: Băse, Stolo, Poţi, Pepe, Nico, Jojo etc. sau onomastica cu amendamente în terminaţie: Costeluş, Ionuţ, Mireluţa. Se poate merge, pentru decenţa neamului românesc şi a limbii sale, să ne debarasăm nu numai de hepilică, ci şi New breaking, talk-show, sammit, ci şi patronimele: Măruţă, Dani, Păcătos etc.
Se pot dobândi oare alte cuvinte româneşti pentru: market, manager, curriculum, designer, dacă nu ne mai convin: director, magazin, autobiografie, croitor etc. şi să mâncăm mai multă: brânzică, cărniţă, iaurţel, muşchiuleţ, ciorbiţă, tocăniţă etc.
Abia acum îl cred pe profesorul meu din anii ’60 când afirma la curs că „greşelile prezente în limbă vor deveni norme!” (Vladimir Robu, „Limba română contemporană”, Editura Academiei, Bucureşti, 1978). „BAC”(ul) din întreaga vară a anului 2011 a naufragiat pe oceanele televiziunilor, întrucât, cu toate PERLELE emise, nici universitarii nu pot fi admişi ca „LAUREAT”.
Când vine timpul să nu mai fim „romglezi (Pruteanu) şi să urmăm îndemnul lui Mosses Gaster”, „Scrieţi româneşte!”, pentru că „Limba este singura care face din populaţie o naţiune”, Mihai Eminescu, Ms. 2264, ff 330.
„Dacă ar veni astăzi Eminescu, ar zice: «Daţi-ne limba înapoi»” (Nichita Stănescu), iar unele onomastice, mai intelectuale, poartă ca abţibilduri şi amendamente „la coridă”: Mario Roberto, Petrus, Marcus, Mihaiu etc.
Virgil Cercelaru, profesor de limba română
