Poetul Adrian Păunescu şi-a petrecut primul an în eternitate !
Nefiind niciodată sigur de locul ce i-l va rezerva naţia română – ah! – acolo, in dinamica astrala, atât de afina cu dinamica omului Adrian Păunescu, sunt convins că, în fine, şi-a găsit câmpul de activitate, arena infinită pentru care a luptat ca verbul său congruent, augumentând forţele, uneori timide, câtorva “rebeli” apropiaţi cărării sale.
Mulţi din artiştii (poeţi, prozatori… ) generaţiei sale au fost atinşi – mai mult sau mai puţin subit – de o paramnezie, chiar cu piciorul pe pragul ultimului deceniu al trecutului mileniu, reuşind să-şi înveţe picioarele cu noile ritmuri, până la a le şi maneliza.
Viaţa autorului “Ultrasentimentelor”, a fost una de luptă in extremis. Un temperament proteic intr-o inimă de hulub, de o sensibilitate uneori deconcentrată, singura voinţă şi prestanţă statuară au “împins” lucrurile mai departe, întotdeauna pe un făgaş benefic românilor, cărora, odată cu versurile pe care parcă le mitralia, şi cele două surori gemene, mândria şi puterea, de a rezista răului interior şi exterior, ocult sau vizibil.
Adrian Păunescu a fost un temerar. Când se convingea de validitatea unei idei, murea sau învingea cu ea în braţe.
Medici cvasi necunoscuţi au devenit savanţi recunoscuţi internaţional datorită lui A.P.; oameni umili, fără adăpost, au căpătat unul datorită lui A.P., chiar şi butelii de aragaz ori locuri de muncă, reîncadrări sau reveniri asupra unor concedieri abuzive şi încă altele…, pentru care este încă binecuvântat azi de zeci de anonimi, mulţumindu-i şi acolo unde se află şi ne deplânge.
În 1985, eram în situaţia de paşaportar, luându-mi-se cetăţenia română în urma cererii de emigrare. Printre colegi şi cunoştinţe situaţia mea era comentată la unison. Un foarte cunoscu poet care mă onorase cu amiciţia sa, odată mirosindu-mi “jegul”, la proxima întâlnire, nas în nas, cu el, acesta a zbughit-o, la propriu vorbind, pe vis-a-vis, ca şi cum nu mă cunoştea…, azi dovedind un anticomunism vehement, barbar, vituperant…
Haşurat cum eram, am avut, totuşi, “obrăznicia” de a mă prezenta la redacţia “Flacăra” cu trei poeme, în speranţa (ridicolă!) că-mi vor fi publicate. Mă înfăţişez la Victor Niţă, redactorul de resort, cu acestea. Băiatul m-a privit şi mi-a zis: “trebuie să-l întreb pe Grasu’…”. “Evident”, am răspuns. În aceeaşi seară m-a sunat Victor Niţă, transmiţându-mi următoarele: “Ioane, i-am arătat lui Păunescu poemele, dar i-am spus şi situaţia ta…, mă-nţelegi…, nu se putea altfel… Ei bine, ce crezi că mi-a răspuns: da, cunosc, bagă-le !”
Despre opera poetică a lui A,P. nu se poate vorbi fragmentat, nici oricare nichipercea nu-şi poate băga nasul ori înhăma la o muncă de dimensiunile acestei opere care impune ani de cercetare laborioasă, persistenta şi, mai ales, pertinentă, pe origini, influente, epoci (de creaţie), stiluri şi, lucru deosebit de dificil, rolul metaforei şi imaginii în amplitudinea lirismului său.
Un reper rar în lirica românească dintotdeauna este acela că, A.P., poet predilect al formelor fixe (în acestea şi-a turnat perenitatea marea Poesie), în sonetele sau poemele mai lungi sau mai puţin lungi, nu este niciodată static. Versurile sale rulează în toate direcţiile, şi nu haotic.
Poate că A.P. nu a posedat inteligenţa poetică a lui Nichita Stănescu dar, pulsaţiile versurilor sale îl ridică la carura unor T. Arghezi, I. Barbu, G. Bacovia, O. Goga, I. Pillat, şi alţi câţiva, puţini.
Adriane ! Nu te vom părăsi nici aici, nici Acolo !
Ioan Mazilu-Crângaşu
