A fost odată un călugăr sărman. Era aşa de sărac, încât principala lui avere, consta într-un anteriu negru la culoare, ros de vreme şi lung până în pământ. Din cauza lungimii anteriului, al cărui proprietar iniţial fusese un boier robust, înalt de statură, care într-o toamnă ploioasă, făcându-i-se milă de călugărul rebegit de frig, care-i bătea la poartă.
Arvinte, acesta fiind numele eroului nostru, călca cu grijă, fiind atent să nu ia în vârful sandalelor găurite şi cu tălpi de lemn, poalele lungii sale haine, care atunci când se odihnea îi folosea de învelitoare…
Într-una din lungile sale peregrinări prin ţară în timp ce trecea printr-o pădure de stejari falnici şi pâlcuri de mărăcinişuri care învecina poteca pe care mergea grăbit Arvinte, cerul se întunecă brusc şi fulgerele despicau cerul, prevestind o ploaie năpraznică.
Cu gândul să sosească mai repede pentru a se adăposti la o casă de români din satul ce se întindea de la marginea pădurii, Arvinte o luă la goană. Stropii iuţi de ploaie i se prelingeau de-a lungul feţei sale zbârcite şi obosite de vreme. Deodată un urlet de durere fizică scos de călugăr se îngemănă cu tunetele care nu mai conteneau. Urletul scos de Arvinte ca la pierderea unei fiinţe dragi, nu se datorau vreunei răni fizice, ci unei năbădăioase crengi de stejar, aşezate de-a curmezişul potecii şi care-i sfâşiase din vârful crengii o bucată de câteva palme pătrate, care-i flutura acum în vârful crengii, ca o bucată neagră de postav, îndoliind sufletul sărmanului călugăr, care nemaiţinând cont de ploaie, se îndreptă din poticneala lui prilejuită de creanga ucigaşe, plângându-se se îndreptă spre o casă unde ceru găzduire şi nişte unelte să-şi repare haina. Ploaia împreună cu lacrimile sale îi spălaseră obrajii obosiţi. Într-un pridvor încălzit de soarele care încălzea natura spălată de ploaie…Arvinte înarmat cu o pereche de foarfeci, un ac şi aţă de cânepă făcea pe croitorul, încercând să-şi repare anteriul. Gaura din spate era prea mare, iar bucata recuperată nu acoperea nici un sfert din golul lăsat de creanga ucigaşe.
Înţelept, Arvinte împrumută din alte părţi ale hainei, pentru a repara spatele…Astfel tăie din poale, dar rămase-vai cu o haină mini, scurtă până la genunchi, şi tot nu acoperea spatele. Înciudat tăie din mâneca stângă, dar tot nu-i ajunse, iar haina arăta ciungă. Înfuriat, tăie şi mâneca dreaptă, dar tot degeaba, anteriul arătând ciudat, fără mâneci, ca o vestă lungă, cu un gol mare în spate. Atunci călugărul nostru tăie din faţă, dezgolind piepţii, dar tot nu reuşea să acopere spatele fostului anteriu, care arăta ciudat acum, ca o sperietoare de ciori. Arăta ca o sită, ca un ciurde postav nefolositor.
În înţelepciunea lui Arvinte, trase concluzia că nu poţi repara un rău mare, pricinuind alte găuri, alte rele, în alte părţi, aşa că azvârli înciudat anteriul, mulţumind lui Dumnezeu şi hainei credincioase, pâna acum, dar ajunsă ferfeliţă zicând: Şi-a trăit traiul! Povestea călugărului ARVINTE se potriveşte ca o mănușă, a fost odată undeva în Sud – Estul Europei, o ţară unde bugetul ţării era alimentat de fluviile de bani, care venind din toate sectoarele alimentau bugetul CENTRAL. Care acum ca anteriul lui Arvinte şi proastei guvernări de dreapta, cât şi trădătorilor de ţară, se chinuie să îndrepte economia, iar românii de rând se tem să nu fie nevoiţi să ia drumul mănăstirilor, unde de bine de rău, găsesc un blid de linte şi un anteriu.
Fie şi rupt…
PS: Până atunci să daţi tot concursul guvernului PONTA…Iar pe cea din Curtea de Argeş, s-o sfătuiţi să se călugărească. Mănăstirea e lângă ea şi scapă PNL-ul de cea mai REA femeie!
Gh. Rădulescu
