Anormalitatea normalităţii

154

Beam un ceai cald, cu un bun amic, la mine la ţară. Nu-i dau numele ca să nu-i fac rău. Şi aşa are duşmani destui. Ba chiar m-ar putea întrece la capitolul acesta, unde nici eu nu stau rău. Normal, nu avem aceleaşi idei şi nici opţiuni politice.

Şi ieri m-a tras niţel de mânecă. Totuşi, asupra anormalităţii din societatea românească post-decembristă am căzut deacord. Cu politichia, nu. Îmi este cu mult mai tânăr şi are o vivacitate de invidiat, başca o pregătire juridică superioară. Ca absolvent de drept ce este. Nu vom lua cazuri concrete, deşi sunt multe şi-n preajma noastră. Am căzut de acord, iertată-mi fie repetiţia termenului, că dacă într-un domeniu, oricare ar fi el, un om îşi face treaba, ei bine, atunci i se pun piedici. Ori, cel mai adesea, este schimbat. Cu unul mediocru dar ascultător. Ca să nu-i zic manevrabil sau şantajabil. Evident, nu voi face greşeala să iau în discuţie propriile noastre exemple. Şi totuşi, indiferent de regim, şi aici mă refer nu numai la regimul comunist ori la Regimul Băsescu, mai sunt numeroşi oameni care-şi doresc să fie lăsaţi în pace. Adică, să-şi facă meseria, dacă nu chiar datoria. Aş da, drept pildă, cazul istoricilor Constantin Giurescu şi al fiului său – Dinu C. Giurescu. Istoricul ăl bătrân fusese condamnat 25 de ani la muncă silnică. Dar a scăpat după 15 ani. Între timp, fiul nu avea dreptul decât la munci înjositoare faţă de pregătirea sa. Nu putea preda istorie, nu putea scrie. La ieşirea viitorului academician Constantin Giurescu din temniţele comuniste, fiul ajunsese, prin recalificare, şef de normatori. A îndrăznit să-şi întrebe părintele ce va face mai departe. Sau ce vor face. Păi tu nu vezi, monarhia s-a dus, americanii nu mai vin. La evenimentele din 1956 din Ungaria, zicea cel bătrân şi mai copt la cap, n-a intervenit nimeni. Nu avem încotro, trebuie să existăm. Şi s-au îndreptat spre istoria veche, aia de până la secolele XVII-XVIII, ca să poată rezista. Şi trăi, adică. Când comuniştii le-au dărâmat casa, Dinu C. Giurescu şi-a luat familia şi a plecat în Statele Unite ale Americii. De unde-a revenit singur, fără familia rămasă peste ocean, la glia strămoşească, fără de care nu putea trăi. Pe 15 februarie a împlinit 86 de ani. Şi este deputat în Parlamentul României, trăind o nouă viaţă, că o nouă tinereţe ar fi prea mult spus. Întâmplări cu oameni oneşti şi buni profesionişti înlăturaţi de acolo unde se pricep mai bine se găsesc şi azi. În România ca şi în Gorj. L-am putea aminti şi pe Adrian Năstase, cu bunele şi cu relele lui. Că om perfect nu există, ca şi pădure fără uscături. Omul Adrian Năstase este, orice s-ar spune, o mare capacitate profesională, organizatorică şi, cum spuneam, ca om, o mai fi greşit şi el. Numai că Justiţia l-a întemniţat la comandă, fără a-i motiva ca lumea, nici măcar acum, sentinţa condamnării.
Şi, uite-aşa, fără motivări serioase, cei valoroşi, cât de cât, sunt înlăturaţi. Este şi cazul fostului prim ministru, căruia i se pedepseşte şi competenţa. Fiind un om puternic, Adrian Năstase găseşte resurse de a merge mai departe. Precum odinioară fostul deţinut politic Constantin Giurescu, mare cărturar, istoric şi academician. Unul care-a condamnat comunismul mult mai puţin, ori chiar deloc în scrierile sale, decât aceia care-au făcut-o într-un Raport aberant, citit şi asumat de aşa zisul anticomunist Traian Băsescu.
ION PREDOŞANU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here